Atât vă costă. Chiar și mai puțin. Și vă puteți bucura de mai mult de un pic de liniște, vă promit.
La noi, asta a fost o adevărată problemă până când soțul meu a înțeles cât este de simplu să transforme o stare de conflict într-una de armonie. El este dependent de telefon și de laptop. Când unul sună a alertă de mail, când celălalt bâzâie a apel ori sms. Păcatele meseriei și vulnerabilitatea lucrătorului la calculator.
Când Rareș era bebeluș, timpul tatălui petrecut cu copilul, în majoritatea situațiilor, era o luptă continuă a bebelușului de a smulge tastele sau a lovi ecranul laptopului cu mâna, piciorul, jucăria. (Odată, când n-a mai avut arme de luptă cu gadget-ul, și-a scos suzeta din gură și a aruncat-o cu forță.) Soțul meu îl susținea în poală cu o mână si cu cealaltă tasta. Îi punea și muzica preferată, îi și vorbea, îl și alinta. Până când ceda nervos și mi-l punea în brațe.
- Nu, nu pot. Nu stă locului nici o secundă. Nu-i place nimic. Eu am de lucru. Nu știu de unde ai tu atâta răbdare...
- El vrea la tine.
- Vrea să-mi strice laptopul, de-aia vrea la mine teroristul ăsta mic.
- Vrea să-i acorzi atenție.
- Păi ai văzut tu că nu i-am acordat?!
Apoi, copilul Rareș îi și ascundea laptopul. Îl închidea din alergare sau tasta frenetic ori click-uia cu mouss-ul când prindea cale liberă. Cele mai frecvente erau situațiile în care îi distrugea toată munca de până atunci. În cel mai bun caz, îl auzeam pe soțul meu explicându-i cât de blând putea: 'Rareșel, tati are de lucru. Crede-mă, m-aș juca cu tine în loc să stau la laptop. Nu-l iubesc pe laptop mai mult decât pe tine, niciodată. Laptopul mă ajută, am nevoie de el ca să-ți cumpăr ție jucării, să putem merge în concedii. Eu te iubesc pe tine cel mai mult, dar trebuie să lucrez.' Când făcea asta, copilul lăsa garda jos, dar doar pentru câteva minute. Apoi, începea războiul! Și toată ziua era compromisă.
La sfârșitul anului trecut, soțul meu a pus în practică pentru prima dată ceea ce considera până atunci un concept pretențios (teorie, marketing, mit), iubirea necondiționată. S-a conectat cu al lui copil când acestuia din urmă îi lipsea asta. Și se manifesta cum știu că și alți copii o fac: țipa, lovea, plângea, se răzvrătea, avea, ca unic obiectiv, atacul.
Scena a fos așa: Era weekend. Soțul meu se trezise înaintea noastră și lucra la laptop. Rareș s-a trezit și l-am auzit spunându-i lui tati, țipând și lovindu-l: 'Să pleci de-aici. Eu nici nu te iubesc. Să rămâi cu laptopul tău! Ești cel mai rău tată din lumea de tați!'
Of, știam că, dacă ziua începe așa, o să fie una grea. Mă pregăteam să mă dau jos din pat și să salvez cât pot eu din ce ar fi trebuit să se rezolve între ei doi. Când îl aud pe soțul meu:
- Iubitule, știu că tu mă iubești. Eu te iubesc și mai mult.
- Ba nu, nu mă iubești. Așa spui mereu. Ești cel mai rău, și prost!
- Hai, vino la tati. Uite, eu știu că tu ești supărat pe mine. Și ai dreptate să fii. Te înțeleg. Nici eu nu sunt bine, sunt foarte stresat, am mult de muncă, mă simt vinovat că nu petrec cu tine cât timp am avea amândoi nevoie. Simt și eu furie, și teamă că ai putea să nu mă mai iubești... Apoi, schimbă tonul într-unul de joacă și continuă: De-aia, am pregătit două săbii. Te provoc la o luptă bărbătească, ce zici?!
15 minute de conectare unu' la unu', de joacă adevărată, și a urmat un weekend de vis...
Copilul are nevoie de noi pentru a-și gestiona emoțiile, el nu are autocontrol. Și are nevoie de noi prezenți și iubindu-l necondiționat, acceptându-l.
Dragi tătici care vreți un pic de liniște, aveți 15 minute? Atât vă costă. Chiar și mai puțin. Și vă puteți bucura de mai mult de un pic de liniște, vă promit.
Sursa foto aici.
