Iutenia si agitatia bebelusului meu m-au facut sa aman mereu trecerea de la scutec la olita.

Citisem ca invatarea la olita poate fi pusa in practica inca din stadiul de bebelus. In principiu, incepand cu varsta de 6 luni, cand copilul poate sa stea in pozitia de sezut, nu ar exista niciun motiv pentru care mamica sa nu incerce macar sa-l familiarizeze cu noua "achizitie": olita.

Pozitia, la aceasta varsta, ii permite statul pe olita, insa, din punct de vedere cognitiv, bebelusul nu este pregatit pentru aceasta deprindere.

Operatiunea olita - prima incercare - 8 luni

Cand bebelusul nostru avea 8 luni, am cumparat si noi o olita, frumoasa, colorata, care sa il atraga. Insa a devenit imediat un obiect de decor. Am incercat de cateva ori sa ii fac cunostinta cu ea, in sensul ca i-am aratat desenele de pe ea, i-am spus ce functionalitate are, m-am si prefacut ca o folosesc eu. Va imaginati ce hohote de ras i-am starnit sotului meu. Ei, daca incercam sa-l si asez pe ea, se incorda ca un bat si refuza categoric.

Am inteles atunci ca era mult prea devreme pentru copilul meu. Motiv pentru care am si depozitat-o. Ocupa spatiu.

Cand este pregatit copilul pentru olita?

Operatiunea olita - a doua incercare - 1 an si 2 luni

Am scos-o din "arhiva" cand Rares avea 1 an si ceva si mergea in picioare. O a doua incercare. Operatiunea olita s-a dovedit din nou o adevarata aventura.

Copilul meu nu voia sa stea pe olita, nu pentru ca avea ceva impotriva obiectului in sine, ci pentru ca nu avea astampar. Eu il asezam, el se ridica. Eu il asezam din nou, el se ridica din nou. Daca insistam, se supara si se incorda, de-mi era imposibil sa-l mai pozitionez in sezut.

De multe ori, in aceasta "lupta", facea pipi pe jos, asta daca nu aveam eu o textila ori un scutec langa. Si daca ieseam castigatoare si minunea facea sa ajunga putin pipi in olita, si acesta ajungea tot pe jos, fie ca loveam eu accidental olita, fie ca o intorcea Rares cu susu-n jos.

Nu am renuntat. Fiind vara si locuind la casa, l-am imbracat sumar si fara scutec in curte. Insa, in doar o saptamana, funduletul lui "Sfarleaza" era marcat de vanatai si chiar zgarieturi.

Copilul meu era obisnuit sa se arunce in voie ori de cate ori il ajuta pozitia de sezut, fie ca voia sa prinda o furnica, ca tragea de cate o buruiana, ca isi facea loc intre doua pietre... Avea siguranta ca scutecul ii atenua orice ciocnire cu asfaltul sau atingere de tufa de trandafiri. Si, ciudat sau nu, nici explicatiile mele, nici macar durerea sau usturimea nu-i domoleau avantul.

Si mai aveam o problema: olita devenise o treapta, o treapta care nu ii oferea un echilibru prea mare. Insa lui "Mitica-fara-frica" ii era de foarte mare folos si o cauta ori de cate ori isi dorea ceva de sus, de pe masa din curte.

Am renuntat din nou.

Operatiunea olita - a treia incercare - 2 ani si o luna

In vara anului 2012, cand copilul meu avea 2 ani si o luna, copilul meu era pregatit pentru desprinderea de scutec. Sigur ca am si pus in practica anumite trucuri pentru a-l ajuta sa accepte olita.

Trucuri si metode pentru a ajuta copilul sa faca la olita.

A treia incercare din operatiunea olita a fost, de fapt, operatiunea suport pentru scaunul de wc. Deja nu mai suporta el scutecul, fiind vara si deja foarte cald.

I-am cumparat chilotei de "oameni mari" si l-am lasat in maiou si chilot in curte. La fel si in casa. Era foarte fericit sa nu mai fie incurcat de greutatea scutecului. Il vedeam, se simtea liber.

Urmatorul pas a fost: "Mami, pipi!" sau "Mami, caca!". Inca de bebelus, Rares avea o grimasa foarte graitoare la momentul "caca". Asa incat eu stiam cu certitudine tipul nevoii fiziologice in desfasurare. Numai ca nu accepta sub nicio forma olita.

Nu stiu cat si daca au ajutat si instructiunile mele si "remember-ul" continuu de a ma anunta cand face pipi, insa, cu siguranta, faptul ca nu se suporta ud ori murdar a fost factorul decisiv.

Si a inceput sa anunte: "Pipi!". Numai ca in a doua secunda era deja ud.

Am profitat de faptul ca ne puteam bucura de curte. Si, cu teama, ce-i drept, ca s-ar putea crea un obicei, prost obicei, am gasit o solutie de moment: udatul unei anumite buruieni dintr-un colt apropiat de locul in care ne jucam noi.

A fost o mare bucurie pentru Rares! Aproape ca abia astepta sa simta nevoia de pipi. A doua zi nici nu a mai anuntat. L-am gasit udand buruiana.

Gata! Scapasem de scutec, se tinea pana la buruiana, dar nu voia sa ude olita nici in ruptul capului.

La sfatul unei bune prietene, am cumparat un suport special creat pentru scaunul de wc.

Copilul meu a fost "NU olita" de la inceput. Abia dupa ce am cumparat suportul de toaleta special pentru copii am inteles de ce. Mami si tati folosesc scaunul de wc, nu olita!

Cum invatul are si dezvat, buruiana a fost inlocuita imediat cu scaunul de wc. Cum?! Pe florile din gradina mai poposeau albine si l-am avertizat ca o albina ar putea sa il intepe, incercand sa-si apere prietenele, florile.

Copilul meu a inlocuit scutecele direct cu scaunul de wc, unde se simtea in largul lui. Povestea, si povestea, si povestea. De multe ori, de dragul povestirii, uita scopul si, apoi, i se inhiba simtul. Si reveneam la toaleta in scurt timp, alergand.

Nu am inlaturat scutecul noaptea, in schimb. Nu pentru ca Rares nu era pregatit, ci pentru confortul meu. Dormeam si eu, in sfarsit, noaptea.

Si nu va imaginati ca nu am avut parte de peripetii: pipi in scaunul de masina, pipi la mami in brate in parc, caca in mall, caca pe covor, pipi pe canapea, chiar pipi in sticla la drum lung, fara posibilitatea de a opri pe dreapta etc.

Insa invatarea copilului la olita sau la wc, in cazul nostru, a fost un proces simplu, si care s-a desfasurat firesc. Chiar amuzant, as putea spune.

Sursa foto: http://alyssahsadie.deviantart.com/art/Potty-Pose-3429156