"E ploaie, e furtună, credința ne ajută. Miracolul e la noi în mână, iar credința e la noi în cămăruță.", Rareș, 6 ani și aproape 9 luni, acum 30 de minute.

Vorbele lui înseamnă mult pentru mine, tocmai pentru că știu că vin din acea cămăruță. Acolo e doar lumină.

Și nu mă mai miră nimic, am depășit demult faza în care mă întrebam de unde-i vin lui toate astea. Acum, doar ascult recunoscătoare și, încet-încet, îmi amintesc și eu. Uit des că e vorba doar despre mine și nu despre ceilalți. Și că, pentru a face lumină, nu este nevoie să conving pe nimeni de credința mea, ci doar să o trăiesc eu.

A fost așa:

- Mami, am făcut o rimă: E ploaie, e furtună, credința ne ajută.

- Nu e rimă perfectă, am gândit eu fără să spun tare. Ar fi mers mai bine „ne adună”.

- Credința ne ajută, a repetat el. Și vreau să-ți mai spun ceva: Miracolul e la noi în mână, iar credința e la noi în cămăruță.

- ... Mulțumesc, iubitule!

Mi-am învățat lecția, credința e la noi în cămăruță.

N-am să mai încerc să conving pe cineva de credința și convingerile mele. Am simțit ce înseamnă. Nu asta e calea.

Dar continuu să fiu cu sufletul aproape de oamenii care vor schimbare și au înțeles că schimbarea vine din interior și că singura modalitatea în care pot schimba ceva în afara lor e cu lumină de la ei. Chiar și fără cuvinte. Cu decență. Cu fermitate, dar cu lumină. Pașnic. Și rezistă.

Și-mi permit să-ți spun: Când convingerile tale te fac să te năpustești asupra oamenilor pe care-i iubești, să-i pui la zid, când te fac să insulți, să urăști, să țipi, chiar și numai să ridici tonul la ei, întreabă-te, te rog, dacă sunt ale tale, adică dacă vin din acea cămăruță de care vorbește copilul meu.

Pictura pe pânză e tot a lui. A făcut-o în câteva minute. Mie mi-a părut neterminată, dar el m-a asigurat că are tot ce a vrut el să transmită.