Mi-am amintit de fetița care plângea zilnic, de multe ori, în brațele mamei, și tot simțea nevoia să plângă. Copilul era mic și stresul lui era ca un bulgăre de zăpadă care se tot rostogolea și creștea și tot creștea. Mai prindea și raze de soare bulgărele, care îl topeau, dar el tot se rostogolea și se făcea mare la loc. Ajunsese mai mare decât copilul bulgărele ăsta de zăpadă.
- De ce plângi, Aura, mamă? Spune-i lu' mama ce ai. Mama vrea să te ajute!
- Nu știu de ce! Și chiar nu știa nici ea de ce plânge. Dar plângea. Ajunsese să răspundă: Mi-a venit plânsul! Și avea lacrimi chiar și pentru o oră. Mama îi accepta plânsul, niciodată n-a încercat să i-l oprească. O lua în brațe, o mângâia. Și o ținea așa, lipită de ea, dar puțin, nu cât ar fi avut nevoie fetița și, mai ales, nu CUM ar fi avut nevoie fetița. Mama mai avea o fetiță și o lua și pe ea în brațe. Apoi, fugea la aragaz, făcea curat, spăla rufe, călca, alerga cu fetițele spre creșa, apoi, pleca plângând la serviciu. Nu avea niciun ajutor.
Mama îi asculta fetiței plânsul, dar, de multe ori, punea în mângâierea ei neputința, oboseala, sentimentul că nu este o mamă suficient de bună pentru copiii ei. Pentru că ea credea că plânsul înseamnă suferință și suferea și ea la suferința fetiței. Asta făcea bulgărele fetiței s-o ia din nou la sănătoasa... Și stresul creștea la loc. Nu știa ea, mama, că plânsul vindecă. Sigur, dacă ar fi știut, n-ar mai fi întrebat-o de ce plânge și ar fi însoțit îmbrățișarea de energie bună și de cuvintele:
- Așa, Aura, plângi! Descarcă-te, draga mea! Plângi în brațe la mama...
Cred că ți-ai dat seama că fetița eram eu. Am plâns mult ca și copil. De ce n-am și vindecat? Răspunsul la această întrebare a fost revelator pentru mine, ca mamă. Am înțeles de ce nu mi-am lăsat copilul să plângă atâta timp și de ce am simțit cartea Alethei Solter, Lacrimi și crize de furie, ca gura de oxigen care m-a salvat.
Am scris mai multe despre efectul eliberator al plânsului în: Bebelușii au nevoie să plângă! Cum să îi ajutăm să se elibereze.
Interiorizasem ceea ce simțea mama când fetița plângea, suferință! Ori eu nu voiam să-mi văd copilul suferind. Și, când el începea să plângă, eu îi distrăgeam atenția cu un joc, cu o legănare, cu un cântecel. Și nu mai plângea. Dar devenea agitat, bulgărele lui se rostogolea fără pic de soare, pentru că nu elibera stresul... Ne jucam mult, cred că asta a și ajutat, dar Rareș, copilul meu, avea nevoie să plângă.
Am înțeles mecanismul din spatele reacției mele de a opri plânsul copilului meu în weekend-ul care a trecut, când am cunoscut-o pe Anca Iordache, primul instructor și singurul Nivel 2 din România, acreditat în Aware Parenting de dr. Aletha Solter, cea care a dezvoltat Aware Parenting Institute. Am participat la ambele workshop-uri, Educația Democratică și Plânsul și crizele de furie ale copiilor în Aware Parenting. Și a fost minunat! Anca este un om minunat.
Îți mărturisesc că, de când am aflat că plânsul nu implică suferință, ci este o descărcare a ei, când Rareș plânge, pun în mângâierile mele bucuria că-l ajut să se elibereze. Într-o zi, anul trecut, după o criză de furie zgomotoasă, urmată de o porție zdravănă de plâns în brațele mele, mi-a spus:
Mulțumesc! Mami, eu te iubesc așa de mult!
Sursa foto aici.