Eram la rând la casă, la hypermarket. În fața mea, o familie cu mamă, tată și băiat în școala primară, și un tată cu fetița lui de aproximativ 3 anișori. Părinții erau cunoștințe. Se plângeau de copii, că sunt răi și neascultători. Unul, că băiatul (prezent la discuție) vine acasă cu insuficient și că îi bate pe ceilalți copii, din cauză că nu l-a bătut el destul și i s-a urcat la cap. Mama confirma și adăuga și ea că 'tot disciplina cu bătaia este cea mai bună, nu două palme la fund, altfel ei nu știu ce e ăla respect, ce e aia rușine și ajungi să te faci de râs la școală când îți zice învățătoarea că nu se înțelege cu el'.
Celălalt părinte, total în acord cu cei doi adulți din fața lui, găsise soluția. 'Eu la ăla mare nu m-am băgat, am lăsat-o pe-a mea să-l crească. Bine, nu suflă în fața mea. Cu mă-sa șterge pe jos. La asta (și arată spre fetița blondă, care nu ridica privirea din pământ), i-am zis să nu se bage. O educ eu.' Și începe să pună pe bandă produsele.
Fetița se apleacă firesc să ia și ea din coș produse și să-l ajute pe tatăl ei. Tatăl îi pune barieră cu mâna foarte autoritar și fetița se oprește. Apoi, când vede biscuiții care erau pentru ea, așteaptă ca tatăl să nu o vadă, se năpustește în coș, ascunde pachetul la spate, din nou așteaptă ca tatăl să nu o surprindă și îi aruncă rapid pe bandă în fața tuturor produselor. Din păcate, înălțimea și motricitatea nu au ajutat-o, iar pachetul de biscuiți a ajuns pe jos.
Tatăl a dat, atunci, o probă din ceea ce înseamnă disciplinarea copilului. A terminat apoteotic cu: 'Ia, vezi, poate-ți dau și două palme peste ochi. Eu nu sunt mă-ta, da? Mișcă mai în față! Ia, acum, biscuiții.'
Motivul pentru care am simțit să povestesc asta nu este să prezint un exemplu din ceea ce se întâmplă încă în multe familii, pentru că, desigur, auzim și vedem situații de genul ăsta frecvent. Și mie mi se întâmplă, și vouă. Și știm efectele.
Voiam să remarc altceva. Ceva ce mi s-a părut cu adevărat cutremurător. Fetița n-a zis nimic, n-a plâns, nu a încercat să explice, pe fața ei nu se vedea nici urmă de emoție. Părea senină, doar își freca încontinuu mânuțele la spate. Iar, când a primit biscuiții, a zâmbit atât de larg tatălui. Doar că nu a desfăcut pachetul până la ieșirea din magazin și poate nici până acasă. Dar își ținea tatăl de mână și îi căuta privirea furioasă cu zâmbetul ei. Dacă ar fi văzut-o cineva, fără să fi fost martor la scenă, ar fi zis că este cel mai fericit copil. Cred că și tatăl tot asta crede...
