Mama cu tata se certau des, zilnic. Au fost într-o luptă continuă, ce zic, război. Tata cu mama, de fapt, de când îl știu. În contextul ăsta, copil, am trăit atâtea și atât de intens – aș povesti una, care se derulează ca o secvență de film în mintea mea, dar nu e doar a mea și n-am dreptul să o fac -, că aș fi putut ajunge să mă las de școală, să mă ascund de oameni, să mă apropii prea mult de iubirea fizică arătată de orice bărbat, să defulez în vicii, să rănesc la rândul meu, să (mă) pierd. N-am făcut-o. Cunosc cel puțin două persoane care, trăind într-un context asemănător, s-au rătăcit pe drum. Am fost sau sunt eu specială? Nu. Diferența stă în altceva.
Nu ce ni s-a întâmplat în copilărie ne-a afectat, ci ceea ce am înțeles noi în timpul fiecărei experiențe, cu o minte încă fantastică, și ceea ce a rămas în noi după experiență, în sufletele noastre nou-născute.
Dacă am avut lângă noi cel puțin o persoană care să vadă dincolo de suferința proprie, să coboare din trenul numit viață, să ne vorbească despre ce s-a întâmplat și să numească ce am simțit, dar cu un nume cunoscut, aceste experiențe sunt, de fapt, șanse de creștere. Am înțeles asta acum.
Tocmai pentru că am trăit ce am trăit și am avut-o pe mama foarte aproape, conținătoare și povestitoare după aproape fiecare situație grea, ajunsă mamă, sunt cu ușurință empatică la frământările copilului meu, mai disponibilă, cu răspunsuri la întrebări, conștientă de lumea magică din mintea lui. Iar, după ce se întâmplă să greșesc față de Rareș, că nu suntem perfecți și nu despre asta e vorba în a face mare un copil, am grijă de sufletul lui, pentru că știu ce pământ virgin e acolo și pentru că cineva m-a învățat odată și cum să-l cultiv. Și m-așez lângă el și-i vorbesc despre, de exemplu, cearta dintre mine și tatăl lui, la care a fost martor, care nu are legătură cu el, că amândoi îl iubim și că ne iubim mult și între noi, dar că am răbufnit pentru că am lăsat, poate, lucruri nespuse, că suntem furioși acum, dar că vom fi din nou bine. Huh!
Viața este un cumul de experiențe. De toate felurile. Copilul nu trebuie ferit din calea vieții. De altfel, cred că părinții care o fac trăiesc într-o mare iluzie. El are nevoie să trăiască și frustrări, și dezamăgiri, și conflicte. Chiar are nevoie. Iar de noi să îi fim povestitori. Cum să știe ce e una și ce e cealaltă fără a o trăi pe fiecare în parte? Cum să știe ce să facă cu sentimentul de durere produs de o dezamăgire, sau cum să știe cât de mult doare dezamăgirea în celălalt, astfel încât să nu o producă el?
Am scris cu gândul bun la mama. Și cu recunoștință.
Sursa foto aici.
