Azi, 7 aprilie, este Ziua Mondială a Sănătății. Azi, am citit articolul despre copiii morți în Colectiv, scris de Mirela Neag și Cătălin Tolontan, Bacteristan - 13 dosare ale morților de la Colectiv. Sunt dovezi că în toate cazurile prezentate au apărut bacterii extrem de periculoase. Mai mult, directorul spitalului din Bruxelles, Serge Jennes a spus că "bacterii atât de agresive precum cele din România nu le vin cu pacienți din Europa, ci din alte continente."
Dar cel mai mult m-a emoționat și m-a cutremurat asta:
"Apropo de mame. Una dintre șansele autorităților a fost aceea că, până acum, au vorbit în public tații. Mărturiile mamelor sînt devastatoare."
Și n-am rezistat să nu scriu. Sunt mamă și am simțit jumătate din cât simt mamele astea și m-am prăbușit. Știu de ce n-au vorbit mamele! Știu de ce n-au făcut-o pe holurile spitalelor. Nu știu, dar pot să înțeleg și de ce n-au făcut-o până acum, după ce și-au îngropat copilașii!
Când ești mamă și viața copilului tău depinde de altcineva decât tine și acel altcineva te sfidează, îți măsori cuvintele, îți îndulcești glasul, îți ții în frâu reacțiile, pentru că, altfel, ai zbiera, l-ai insulta cu cele mai grotești cuvinte, ai sări la gâtul lui, l-ai sfâșia! Și te abții, mai mult, ești umil. Nu ți-e frică de omul din fața ta, nu ți-e rușine, nu ți-e teamă de ce s-ar putea întâmpla, după, cu tine, ți-e groază de ce s-ar putea întâmpla, după, cu copilul tău. Dacă omul ăsta e în stare să te sfideze pe tine, adult, la fel de în putere ca și el, te gândești cum ar putea să actioneze, după, în privința vieții copilului tău. Vrei măcar să nu pună ură în actul medical!
Așa gândește o mamă. De-aia nu taie și spânzură, așa cum ar simți să facă, pentru că vrea să-și protejeze, cu armele ei înțelepte, puiul! De-aia am tăcut și eu în fața ignoranței asistentei medicale de la Constanța când bebelușul meu convulsiona în brațele mele. De-aia am tăcut și eu când copilul meu, la 1 an și 3 luni, după 3 ore de la computerul tomograf cu substanță de contrast (care substanță nu apare în acte), nu se trezea, era vânăt tot. În ambele situații, eu doar am crezut că aș putea să-l pierd pe Rareș. Era frica mea. În cazul Colectiv, nu era doar frica mamelor, era un risc permanent, confirmat medical.
Imediat după, nu poți să zici nimic în public. Te macină că n-ai sărit la gâtul lor, că știi că ar fi meritat! Ești atât de furios, rănit, te simți atît de umilit, neputincios, că nici n-ai putea spune fără să urli. Și nu s-ar înțelege cuvintele... În cazul mamelor din Colectiv, cred că este infinit mai mult, dar nu-mi pot permite nici măcar să pretind că aș ști ce simt, darămite să vorbesc în numele lor. Dar înțeleg!
Și, dacă cei vinovați cred că mamele n-au vorbit în public pentru că nu au ce să spună, îi asigur eu de contrariu.
În final, vreau să le transmit mamele copiilor morți în Colectiv că le înțeleg tăcerea în public și le voi susține cuvintele, atunci când vor fi pregătite să le spună cu portavocea!
Sursa articolului și a citatelor: Bacteristan - 13 dosare ale morților de la Colectiv
Sursa foto aici.
