Scriu din nou despre, pentru că, ieri, copilul meu, văzând, total întâmplător, imaginile la televizor cu grădinița groazei din București, și-a amintit de fosta grădiniță:

Mami, de ce copiii stăteau să fie bătuți? De ce nu fugeau? Că eu, când eram obraznic și miss mă scotea pe hol, cu mâinile sus, fără să am voie să mă așez sau să mă sprijin de perete, o păcăleam. Cum pleca de lângă mine, cum dădeam mâinile jos...

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare! Cu toată iubirea mea, cu toată încrederea pe care o are copilul meu în mine și în sentimentele mele necondiționate față de el, nu mi-a spus asta până acum. L-am luat în brațe, l-am strâns tare și... l-am felicitat pentru cum s-a descurcat într-o situație ca aia, altceva n-am știut să-i spun. Am încercat să nu dramatizez. Doar l-am întrebat, cât am putut eu de firesc, de ce nu mi-a spus atunci? Și mi-a răspuns pe cât a putut el de firesc: Păi, mami, tu, atunci, oricum nu mă ascultai când îți ziceam că nu mai vreau la grădi și tot acolo mă duceai...  

Întâi de toate, nu scriu în calitate de specialist, ci în calitate de mamă care a trăit, alături de copilul ei, efectele mediului nociv de la grădiniță. Semne au fost multe și zgomotoase, dar, pentru o vreme, mi le-am explicat dând vina pe mine, pe soțul meu, pe mediul de acasă (cu mici tensiuni, ca în orice familie, dar una iubitoare), pe lipsa unui partener de joacă de seama lui, până și pe educația cu dragoste de acasă, care era vinovată de a fi prea contrastantă cu gândirea majorității și îl făcea inadaptabil.

Și cum să gândesc altfel?! Când îl întrebam dacă o place pe miss și răspunsul era simplu și rapid: Da! Când îi propuneam să schimbăm grădinița, se revolta categoric.

Pe de o parte, erau semnele că ceva se întâmplă greșit acolo, că nu-i place, rugămințile să nu-l mai duc, pe de alta, erau discuțiile de genul acesta:

- Iubitule, ce se întâmplă cu tine? Este ceva la grădi care nu îți place?

- Nu! Și lasă-mă! Nu vreau să mai vorbesc despre grădi. Mereu mă întrebi.

- O placi pe miss?

- Da, sigur că o plac. Dar nu vreau să mă mai duci, înțelegi? Vreau să stau acasă.

- Rareș, iubitule, vrei să mergem la o altă grădiniță?

- Nuuu, cum să vreau asta?! Nu vreau nicio grădiniță, nici asta, nici alta!

Știți de ce îl întrebam mereu?! Pentru că al meu copil se transformase radical și eu eram o mamă care nu mai avea soluții. Eram epuizată de atâta plâns, de atâtea crize de furie, de atâta agresivitate care venea din partea lui Rareș înspre mine. Intra pe ușă venind de la grădiniță și începea să plângă, să mă lovească cu toată forța lui, să îmi spună cuvinte care pe orice mamă o pot dezarma: "Ești cea mai proastă! Ești cea mai rea mamă! Ești urâtă! Tu spui că mă iubești, dar nu mă iubești, ești o rea, cea mai rea! Și nu te mai iubesc!" De multe ori, reacțiile lui de furie începeau în mașină, cu tatăl lui conducând, alteori, în timpul unui joc. Mereu, din senin, fără motiv, dar foarte zgomotos și cu multă suferință! Aveam în față un copil frustrat.

Făcând jocuri simbolice, am și aflat câte ceva. Că el greșise și miss îl ținuse strâns de mână și el se chinuia să scape din strânsoarea mâinii ei, că, deși o zgâriase pe mână, nu izbutise să se elibereze și a început să plângă. Am aflat că el greșise și miss îl amenințase că va mânca singur la masă. Am aflat că, atunci când a dat diploma pentru cumințenie, el nici n-a respirat, pentru ca miss să-l vadă cuminte și să primească el diploma, dar a primit-o o fetiță care s-a și mișcat... 

După două discuții ale mele cu miss, după ședința cu părinții, în care au existat mai multe voci susținătoare ale metodelor de cumințire a copiilor și de atingere a performanței prin creșterea competiției dintre cei mici, prin acordarea de medalii și diplome, am ales să-mi retrag eu copilul.

"Nu este rușine să nu știi, ci să nu vrei să afli!" spune Ileana Vulpescu, scriitor. 

Sursa foto aici.