L-am invitat pe Rareș la un joc de-a v-ați ascunselea. Trebuia să mă conectez cumva cu el ca să-mi spună ce are pe suflet.
Ei, am pus eu ochii. În timp ce număram până la cincisprezece, până să zic: 'Cine nu-i gata îl iau cu lopata!', îi și aud tălpile lipăind pe scări spre mansardă. Falsa lipăială, cea la derută, zgomotoasă. Îi place tare mult să îl caut eu la mansardă și el să iasă de jos, dintr-una din camere, și să nu fie el nevoit să mă caute jocul următor. I-am făcut pe plac o dată, de două ori, de trei ori, a patra oară, n-am mai urcat la mansardă.
Știu și eu, știți și voi cât e de ușor de găsit ascunzătoarea unui copil când vrei. Prima dată, s-a ascuns sub patul din dormitor, apoi, după ușa de la baie, acum, era în dulapul din camera lui. De fiecare dată, îl trădase câte un zgomot. Acum, scăpase ușa când să o tragă după el și se trântise cu zgomot.
Când am deschis ușa dulapului, a ieșit înaintea copilului țipătul. 'De ce m-ai găsit?! Ești cea mai rea mamă! Tot tu să te pui!' Eram pregătită să-i ascult plânsul, așa că l-am refuzat. Nu i-am mai explicat nimic, el știe regulile jocului. Și a plâns câteva minute bune. A capitulat, a vrut din nou să se joace, a pus ochii, dar a trișat. Și din nou i-am pus limite. Iar a plâns. Iar l-am ascultat. Nu i-am cerut să-mi spună ce e cu el. După ce l-am simțit descărcat, l-am întrebat cu entuziasmul cu care l-am invitat și prima dată: 'Rareș, hai, vrei să continuăm jocul? Am o ascunzătoare în care nu cred că o să mă găsești.'
A urmat o joacă reală. Îl țineam să nu ajungă înaintea mea, mă ținea să nu ajung înaintea lui. Ne-am distrat tare. Până să-mi taie calea, la mansardă, un șoricel! N-am țipat, că nu voiam să-mi sperii copilul, dar, vrând să ajung la loc sigur, am luat-o la goană pe scări. Am și alunecat. M-am ridicat bezmetică de jos. Mi-am așezat hainele, mi-am cumințit părul și... m-am urcat pe masă.
- Iubitule, avem un șoricel în casă.
- Ha-ha-ha! Tot tu te pui. (el credea că eu glumeam că el e șoricelul care a alergat mai repede ca mine). Mami, da' de ce te-ai urcat pe masă?!
- Rareș, nu vreau să te sperii, dar chiar avem un șoricel la mansardă. Chiar vorbesc serios. Nu e glumă.
- Serios?! Mami, ce drăguț! Hai să-l văd și eu.
- Da, ce drăguț! Nu e deloc drăguț. Adică e, dar nu e. Uite, mie mi-e frică de șoricei. Și s-a urcat și Rareș pe masă, lângă mine. Acum, el era responsabilul. Mama lui se temea cu adevărat, și-a dat seama.
- Mami, era mare-mare?
- Da. Adică era puțin mai mare decât hamsterii pe care îi vezi tu la pet shop.
- Aaa, era mic atunci. Mami, hai, te rog, să-l facem animăluțul nostru de companie. Să-i luăm bobițe. Îi facem și o căsuță. Hai cu mine sus! Să ne împrietenenim cu el.
- Nu, Rareș. Chiar nu pot!
- Mami, merg eu cu tine. Te țin de mână. Uite, nu poate să-ți facă rău, că e mic. Cred că și lui îi este frică de tine. Dar el are de ce, că tu ești foarte mare pe lângă el.
- Nu, îmi pare rău, chiar nu pot. Nu mi-e frică, mi-e așa... nu știu cum să-ți explic.
- Ți-e scârbă de el?
- Da, nu, nu știu.
- Hai să coborâm întâi de pe masă, vrei?
Și am râs de nu mă puteam opri. Și el la fel. Eu, de cât de caraghioasă mă găseam, de recunoștință pentru cum mi-a răspuns copilul meu, de emoții că trebuia, totuși, să cobor de pe masă. El, de starea de bine pe care o avea. Era conectat el la mine, el era competentul și responsabilul în situația dată. Era un râs plin.
Într-un final, ne-am dat jos de pe masă și am așteptat cuminți în canapea să vină tati acasă. Timp în care copilul meu mi-a și spus de ce era încărcat când a venit. Greșise mult pe fișa de la grădi, parcă mai mult ca niciodată. Nu-i ieșiseră deloc bine semnele grafice, iar 'A'-ul lui e mai urât decât al celorlalți copii...
