Am fost dură cu Rareș. I-am zis că sunt atât de furioasă, că aș putea să-l închid într-o cameră, sau să-l ameninț, sau să-l lovesc și i-am dictat cu degetul să plece din calea mea. Și eram! Și eram furioasă pe el justificat, ca să se-nțeleagă. Apoi, a plecat la o vecină, iar eu am rămas singură în casă, cu o furie pe care n-am reușit nicicum să o păcălesc, cum fac de obicei.
A naibii furie, îmi vine! Zace în mine de atâta timp. Ocupă atâta loc! N-ar ieși, n-ar lăsa ea cale liberă vulnerabilității. Furia exprimată este, pentru copilul din mine, egală cu neacceptarea și cu neiubirea de către ceilalți. Nu există nuanțe. Furia nu se exprimă. Punct.
M-am simțit imediat o mamă rea, o vină care acoperea încet-încet, ca ceața, nevoia de a manifesta criza. Dacă Rareș ar fi fost acasă, i-aș fi cerut iertare pentru răbufnirea mea. Cum să-i spun că îmi vine să-l lovesc, ce mamă sunt eu?! Am dat să plâng, dar n-am putut.
Noroc că nu era acasă! Am avut timp să analizez ce se întâmplă cu mine. E ca atunci când mănânci când nu ți-e foarte foame și reușești să distingi aromele, mesteci calm și te surprinzi că, de fapt, îți place mai degrabă acrul decât dulcele.
Cum copilul nu era acasă și n-am putut să înăbuș cu ‚Iartă-mă!’ sentimentul de mamă rea, care își amenință copilul că pune furia pe el, m-am tot dus înspre ce se întâmplă cu mine. Iar cu mine, cea furioasă, chiar și cu motiv, s-a întâmplat mereu ce s-a întâmplat demult, acum mai bine de 30 de ani, la mamaia în curte. Și pot să spun că frica este o emoție mai puternică decât orice altă emoție. Frica paralizează.
Aveam 5 ani, cred. Oricum, nu eram la școală. Într-un grup de copii, printre care și sora mea cu un an mai mare ca mine, la mamaia. Într-o confruntare de forță cu sora mea, după provocări repetate ale ei, într-un exces de furie din nedreptate, am pocnit-o tare peste față. Mamaia n-a văzut decât urmele palmei mele pe fața ei și urlete de durere. Nimic din ce se întâmplase înainte. Și m-a bătut! Tare! Și m-a numit în fel și chip. A fost șocant. Mi-a fost frică. Apoi, nimeni n-a mai vorbit cu mine în ziua aia.
Nu știu sigur dacă doar situația asta este responsabilă pentru lanțul cu care gâtuiesc azi furia din mine. E scena pe care creierul meu a scos-o din lagărul amintirilor.
Tot n-am manifestat furia nici după ce mi-am amintit episodul (ăhăă, cred că-i cale lungă!), dar măcar am înțeles de ce nu pot să fiu dură când chiar e cazul să fiu. Mă pierd în explicații. Nu pot să pun limite ferme. Nu pot să arăt partea asta a mea. Ceva din mine urlă: ‚Nu arăta asta, că nu e de bine!’ Ceva din mine care, la 5 ani, a primit o definiție pentru cine sunt eu dintr-o situație nerepetată, neînțeleasă, dureroasă.
Tot ce trăim are legătură cu noi, nu cu ceilalți.
Ah, furie, îți vin eu de hac! Te scot afară! Chiar și după 30 de ani. :)
Sursa foto aici.
