Am multe începuturi în notițele telefonului, cele mai multe scrise noaptea, tastate neinteligibil de către oricine altcineva decât mine, unele îmbucurător de lungi, altele făcute buchet într-o propoziție. Dimineața, deși-s ale mele, îmi pare că eu doar le dezvolt. Mă folosesc de ele ca de cafea.
La fel, când ideile sunt ale copilului meu. Cea pe care o reiau aici e a lui și e notată în miezul zilei cam acum două săptămâni, notiță uitată de o memorie care are nevoie permanent să șteargă ca să facă loc, lasată în urmă de programări, cărți de citit, alte începuturi. Dar mă iau cu vorba și tot nu trec la subiect.
„De ce se imită atât de prost?”, atât mi-am notat. Am știut că e suficient ca să refac scena.
„De ce se imită atât de prost?”, m-a întrebat Rareș cu mâinile în gulerul hainei mele. N-a așteptat, mă ademenise doar, ca un abil orator.
Uite, se simte că nu e blană naturală. Cad firele, care fire se vede clar că sunt colorate artificial. Vezi? Și sunt tăiate toate la aceeași lungime, prea groase și prea putin moluțe, știi tu. Știi cum se simte blana la pipăit, nu? Și mirosul...
Ai fi zis despre el că nu are răspunsul la ‚De ce?’. Că-l așteaptă încă de la cel cu mai multă experiență dintre noi doi. Chiar nu-l avusese cu trei secunde în urmă. Și ce mă bucur acum că nu m-am grăbit eu să-l învăț din experiența mea.
Nici nu înțeleg de ce se mai complică oamenii să imite, că n-au cum s-o facă decât prost. Știi de ce, mami? Că ei nu simt!
O, cât de bine simte el la 7 ani! Nu știe să pună neapărat în cuvinte ce știe el cu sufletul, dar eu am înțeles. Și-i sunt încă o dată recunoscătoare pentru că mă provoacă să mă întorc la intuiție.
Orice imitație se face fără simțuri, sau doar cu o parte din ele. Ce e trecut prin suflet, chiar dacă e inspirat, nu mai e imitație. Iar, o ușor de scăpat printre degete, dar mare diferență! Că, de altfel, nimic nu mai e nou în sine, totul s-a făcut deja.
Dar un lucru pe care pui mâna cu viziunea ta, cu însuflețire și bucurie nu mai e o imitație, e nou și valoros prin tine.
Am mai înțeles că nu vorbea neapărat de gulerul meu de blană artificială. Și nici doar despre lucruri. Nu fusese de la început (la fel cum nici răspunsul), dar devenise un pretext să vorbim despre oamenii care joacă aparența, care imită prost.
Orice vine nou înspre noi și intră în prima cameră din creier, cea mai ușor de accesat, dar și cea mai aglomerată, și rămâne acolo, nu pleacă mai departe în creier, cu atât mai puțin în suflet, e doar o imitație. E informație tocită, cum spuneam în liceu, nu și învățată. Așa ajungem să vrem să-i învățăm pe copii, prin discursuri, să fie blânzi și buni, noi înșine, duri și reci; să fie deschiși și receptivi, noi, închiși și goi; să nu lovească, folosind însă educativa palmă la fund; să fie încrezători și curajoși, dar cu subtila rușinare; să fie tot mai buni în fiecare zi, dar sub amenințarea retragerii iubirii.
Imităm concepte și idei. Și o facem atât de prost pentru că nu le simțim!
Sursă foto aici.
