Față de tine.
Față de el, am scris zeci de rânduri cum. În fața ta, va învăța să construiască grimase, gesturi, comportamente, care, cu timpul, vor ajunge o mască atât de natural lipită de fața lui, că o să-i pară că-i chiar el, din păcate. Dar știi ce? El poate că va avea șansa să te ierte și să se elibereze de tine și de toți pe care-i ascultă conștiincios. Tu?! Îți scapă printre degete firicelele, alea mărunte, dar semnificative, și rămâi în mâini cu trofeul, imaginea copilului care nu te face de râs în lume.
Dacă tu crezi că doar tu-l înveți pe el, trăiești într-o iluzie din care ai să te trezești dând vina pe adolescență, anturaj, școală, societate.
N-ai s-ajungi să-l cunoști. Și, hei, astfel, pierzi șansa de a te redescoperi pe tine. Aștepți în gară, cu spatele la peron, în gardă, cu ochii când cercetând hoții din jur, când fixând bagajul în care ai tot ce ai, în timp ce trenul tău se îndepărtează. În vâltoarea în care te-au aruncat cei pe care i-ai ascultat tu și pe care societatea încă o întreține subtil, a iluziei perfecțiunii educației, a copilului apretat, pierzi realitatea copilului, cea mai sinceră oglindă a ta.
N-ai s-ajungi la măreția și puritatea sufletului lui. N-o să-ți spună ție despre dumnezeul din oameni, n-o să-ți definească fericirea așa cum o vede el și cum n-ai citit în nicio carte până acum, n-o să-ți povestească despre viață într-o logică pe care o auzi doar la conferințele Ted, n-o să-ti dezvăluie nimic din genialitatea lui. Dar nici n-o să te scufunde prin experiențe ca un val care te bagă din nou la fund după ce apuci să iei o gură de aer, pentru că asta e viața cu un copil nelegat cu ‚Trebuie!’.
Copilul ăsta nu mai e cum erai tu și cum erau copiii odată, slavă domnului! Copilul ăsta te ajută să faci curat în tine, să mături rușini și vine, frici și angoase, dacă-l asculți.
Copilul ăsta se zbate în brațele tale să te învețe că e în regulă să nu împarți dacă nu vrei când ție ți-e rușine să faci ceva ca să-i aduci jucăria din mâna altui copil, când, de fapt, ți-e teamă să nu te judece ceilalți că esti rea. Ai putea să înveți de la el să fii la fel de blândă cu tine cum ești cu ceilalți, nu acolo, pe loc, ci acasă, în tihnă, gândindu-te la situație, și să fii recunoscătoare copilului tău, sau ai putea să nu vrei să te gândești la nimic și să-l faci pe el să te asculte, acolo, pe loc, doar ai datoria să-l înveți lecția generozității.
Copilul ăsta vorbește peste tine despre drepturile lui, despre respectul care nu cunoaște vârsta și care nu datorează nimic acestui număr, despre dreptate și adevăr, despre libertate de simțire și exprimare, iar tu te faci mică, mică, ba chiar zâmbești obrajii roșii și încerci să înăbuși entuziasmul revoluționar, adesea interpretat ca tupeu, al copilul eliberat de eterna ‚Ce-a fost întâi, oul sau găina?’. Ai putea să înveți de la el să fii asumată. Cum ești cu el acasă, așa să fii și în lume. Să-i întreții entuziasmul, care are rădăcini în tine. Să spui cu voce tare că tu l-ai crescut așa. Fără teama că n-o să mai aparții grupului.
Copilul ăsta de azi, dacă nu tace și ascultă, te poate învăța atâtea despre frumusețea adevărată, aia care nu e împroșcată cu norme și standarde, aia simplă, pe care o porți cu naturalețe și fără cutremur în tine. Aia care întâi e a ta și pe care abia apoi o pot vedea și ceilalți. Te poate învăța din nou curajul, dar nu pe cel pe care îl ai bolduit în minte, care e opus fricii, ci curajul de a merge mai departe, admițând că ți-e frică. Te poate dezvăța de perfecțiune.
De dragul cui pierzi toate astea?
Sursa foto aici.
