Puteam să merg la culcare. L-am refuzat pentru că voiam să plângă.
Ne uitam toți trei la Vocea României vinerea trecută. Era, într-adevăr, trecut de 22:30, dar ăsta nu fusese până atunci motiv pentru Rareș să ceară la culcare. Atenție, să ceară el la culcare, nu să-i fie somn! Îți știi copilul 7 ani într-un fel, într-un fel care necesita o tehnică aparte de introdus în pat, niciodată aceeași, ca și cum ai fi participat la olimpiada de imaginație, și, într-o seară, târzie, ce e drept, dar nu foarte pentru el, când chiar vrei să mai stai puțin să se termine emisiunea, care-i place și lui, culmea, auzi:
Mami, mi-e somn.
Ia zi, cum să te ajut?, am răspuns glumind, ca la o glumă de-a lui.
Vreau să mergem să ne culcăm! a continuat bățos.
M-am uitat la el și părea că nu glumește deloc, dar mi-am păstrat oareșice rezerve. Puiule, eu nu vreau să mă culc acum, dar tu, dacă ți-e somn, du-te liniștit în dormitor.
Dar nu vreau singur. Hai șiii tuu! Mi-eee soomn! Și începe să plângă. Și continuă, dar nu plânsul lui obișnuit, nici actual, ci unul vechi, al lui Rareș care nu exprima bine prin cuvinte ceea ce simțea, cu tras de mine, împins, țipat.
Haai! Acuum!, rostea cuvinte tărăgănate, le repeta continuu. Și, la refuzul meu, izbucnea într-un plâns hohotit, suferit.
Soțul meu i-a propus să meargă cu el în dormitor, dar copilul voia cu mami. Avea nevoie să plângă, clar, și, inconștient, știa că mami poate să îl ajute. Ba l-a și lovit pe tati când a insistat să-i ofere ce cerea urlând deja. Tati, conștient că nu poate susține manifestarea, s-a retras.
A urmat o jumătate de oră în care copilul meu de clasa I a plâns continuu, a țipat, m-a gonit de lângă el, s-a aruncat la mine în brațe, iar m-a impins. A transpirat.
Am stat lângă el și am reușit, în sfârșit!, să nu sufăr. Am putut să mă detașez de suferința mea. Nu era despre mine, ci despre stresul lui cu începutul de școală, cu teme, cu lipsa noastră de timp pentru el, cu din nou graba noastră continuă, cu TREBUIE, fără joacă afară. Nu mi le-a spus el, eu i le-am subliniat după ce a acceptat să stea foarte aproape de mine și să-l mângâi, iar el le confirma prin hohot de plâns, ca și cum i-aș fi apăsat pe o rană.
E greu dacă folosești asta ca pe un instrument care îl ajută pe copilul tău. E simplu numai după ce o faci întâi cu tine și ajungi să te accepți și cu ceea ce considerai până atunci slăbiciune. Așa, când plânge el, nu mai cazi în scene din copilăria ta, când plânsul era doar pentru cei slabi și, eventual, mai primeai și amenințarea că, dacă nu încetezi imediat, o să primești motive reale să plângi...
Plânsul este cea mai bună cale a copiilor de a se elibera de stres. După mine. Căi sunt mai multe. Aletha Solter vorbește în Lacrimi și crize de furie despre râs, verbalizare, joc simbolic și plâns ca fiind cele patru modalități prin care copiii fac față stresului și toxinelor emoționale. Am scris aici despre cei 6 pași de urmat când bebelușul plânge.
Plânsul îl ajută, deși pare că îl consumă. Știi cum e? Ca o oră de sport după o pauză lungă. În timp ce forțezi fiecare mușchi să își recapete forța, simți greutate, durere, epuizare. Dar ce se întâmplă chimic în corp seamănă cu hala unei uzine producătoare de energie. După acest efort fizic conștient, ai timp și dispoziție să le faci pe toate. Așa și plânsul. Conștientizat de părinte ca fiind o eliberare a copilului, nejudecat și înțeles (Să spun și susținut?! Spun!), plânsul face bine. În seara aia, tati a adormit, dar, după plânsul ăla strașnic, eu și Rareș am stat pâna după 12 noaptea și am râs mult și cu poftă. Nu povestesc, că nu-i tocmai de lăudat, pot să spun doar că din prostii imaginate și cuvinte de-alea, știi tu. :)
Sursa foto aici.
