Eu cu mine știu cum sunt. Știu despre mine că n-aș ezita să sar în apă dacă aș vedea că se îneacă un om, deși ar fi o maaare inconștiență, pentru că înot atât cât să nu mor eu. Că nu văd oameni răi sau interese ascunse și, drept urmare, instinctul meu nu e să mă protejez. Că pierd lucruri, multe și scumpe, și nu sufăr, dar că mă prăbușește să simt că pierd o prietenie. Că pot s-o dau din plâns cu zgomot în râs în hohote. Și câte mai câte! Dar am ajuns să mă accept cu bune și cu rele, ba am momente când mă iubesc și mai mult așa, imperfectă. Asta, când sunt eu cu mine.
În schimb, eu în relația cu ceilalți, nu știu, nu mă cunosc suficient, se pare. Multe interacțiuni îmi mai spun câte ceva despre mine. Bine, mă trântesc întâi. Încă, reacția mea naturală, aia, prima, pe aia mi-o derulez după și cam asta e ce-mi reproșez: Sunt o inconștientă! Sunt prea naivă! Ce mi-a trebuit?!! Trebuia să mă cenzurez! Băi, cât pot fi de penibilă! Ceea ce înseamnă că n-am acceptat nimic din ceea ce sunt eu cu adevărat. Nici măcar eu.
Ori, asta e ce știu, n-ai cum să pretinzi de la ceilalți să placă la tine ceva cu care tu însuți/însăți te rușinezi și încerci să schimbi, dozezi, ascunzi. Și n-are legătură cu ce anume încerci să nu se vadă, ci cu diferența dintre cine te arăți tu și ceea ce traduce corpul tău prin postură, respirație, tonalitate, fizionomie, gestică, până și prin mișcarea ochilor. Se creează confuzie și oamenii, instinctual și inconștient, caută autenticitate, un fel de potrivire între ce spui și ce simți despre ce spui. E simplu, te placi, te plac. E despre tine, nu căuta la ceilalți.
Și o iau de la capăt. Și-mi spun: Nu mai încerca, n-o să schimbi cine ești! Așa că fă bine și iubește-te așa! Și de ce să schimbi? Cine a stabilit normalitatea? Și, până la urmă, pe a cui viață o trăiești? Nu ți-e teamă că ajungi ca bunică-ta, la 80 de ani, rătăcită, căutând prin suflet anii tinereții, ăia pe care nu i-a trăit, ci i-a supraviețuit, din cauza dogmelor? Oare nu asta înseamnă alzheimer-ul?
Sursa foto aici.
