Cred că în fiecare dintre noi sunt două persoane: una autentică și alta construită (să placă). Cu două voci diferite. Prima e atât de fericită până să apară ceilalți să o învețe ce e fericirea. Și, cum ea nu știe definiții, se pune pe învățat. Frumusețea e aia, furia e rea, neascultarea se pedepsește, fericirea depinde. Și-nțelege, cu lipsa ei de experiență, că nu este suficientă așa cum e ea și-ncepe să construiască o altă persoană. Care are principii, convingeri, țeluri, nu ca prima, primarul instinct.

Necazul vieții noastre vine din faptul că noi ajungem să o ascultăm pe cea care e acceptată de ceilalți, cea construită. Și n-ar fi necaz dacă am asimila-o cu totul, dar n-avem cum să ștergem așa, pur și simplu, cine suntem noi cu adevărat. Și-ncepe conflictul.

Eu nu reușeam să spun nu. Mie, cu mare ușurință, dar oricărei alte persoane nu-i puteam refuza timpul, atenția, energia mea. Și o făceam atât de fără efort, că puteam să jur că e prima mea natură și nu mă consumă. Partea cu spusul, de ea vorbesc. Da, sigur că pot!, îmi ieșea din gura cu atâta repeziciune și naturalețe, că mă surprindeam până și pe mine, bine, latura cealaltă, aia pe care o ascundeam încă de lume, că, dacă lumea o auzea pe ea, nu mă mai iubea. Așa a fost vreo 34 de ani. Am mers cu stindardul generozității și altruismului sus. Mie-mi place să ajut.

De multe ori, nimeni nu-mi cerea nimic, dar eu, cu un apetit pentru a salva lumea, a o face mai bună, mă simțeam, cum să spun, datoare față de ceea ce am numit generic lume să mă îndrept cu pas grăbit spre dramă. Să o fac să fie mai puțin dramă.

Ceea ce nu e foarte departe de mine cea autentică, însă nu așa. Nu uitând de mine, ba tocmai revenind la cine sunt eu cu adevărat.

Și da, nu mă consumă, chiar mă hrănește acum, când dau fără să mă neglijez. E altceva.

Stai, nu înțelege că-mi iese întotdeauna. Nu. Că durează toată chestiunea asta. Mai ușor mi se pare să învăț chineza decât să răspund cu nu unei cereri neașteptate. Eu am nevoie de scenariu înainte, de timp să mă confrunt cu mine, să respir de câteva ori înainte să-mi permit să fiu eu însămi.

Greu, foarte greu a fost prima dată. Huh! Dar nu-ți imaginezi ce senzație de libertate am trăit după! Si ce sentiment de împlinire, de siguranță a mea cu mine simt  după ce spun nu când instinctul, importantul instinct îmi spune să nu. Nu acum, nu așa, nu acolo. La fel, când vorbesc cu vocea care e mea, cea autentică, nu din cărți, clasamente, legi, nu cum trebuie. E uau! Curaj și tu!

Sursa foto aici.