- Mami, îți plac?, m-a întrebat înainte să apuc să închid portiera mașinii după mine și să-i salut pe el și pe soțul meu. Și a ridicat piciorul mai sus decât ar fi fost suficient, cât să-i văd adidașii noi. Și mai am unii, dar pe ăștia mi i-am ales eu.
- Adică?! Pe ceilalți nu ți i-ai ales tu?! Ai zis că-ți plac, că-i vrei. Să n-ajungem acasă și să nu-i porți, cum faci tu mereu..., răbufnește soțul.
- Stați puțin. Nu începeți o ceartă. Să-mi explice și mie cineva.
- Păi, mami, cât ai stat tu la întâlnirea ta cu mamele bloggerițe sau ce ziceai tu că ai de făcut, noi ne-am dus prin mall și tati a zis să mergem prin magazine să-mi aleg eu ceva de încălțat. Să-mi aleg, a zis. Am intrat în primul magazin și am văzut adidașii ăștia. Și am vrut să mi-i iau.
- Păi, da, aproape s-a rățoit tatăl. Și nu ți i-ai luat până la urmă?! Eu am zis să ne mai uităm, atât.
- Nu, mami, m-a târât prin zeci de magazine, doar-doar mă convinge să cumpăr altceva.
Și, de aici, a urmat un monolog la care soțul meu n-a avut replică.
El zice că nu-mi impune el, că doar îmi dă sfaturi, iar eu, dacă vreau, țin cont de ele. Că el are mai multă experiență, doar e mai mare, știe mai bine ce mi s-ar potrivi, de-astea. Dar că eu aleg! Dar se uită la mine într-un fel care mă face să vreau să-i fac pe plac. Se supără, îl cunosc. Și, după, îmi reproșează din-te-miri-ce. El zice că n-are legatură cu supărarea aia, dar eu știu. Și copiii știu. Apoi, insistă cu părerea lui. În multe moduri. Acum, ’Uite, Rareș, ăștia sunt roșii, ca ăia pe care i-ai avut când erai mai mic și ți-au plăcut mult. Uite ce frumoși sunt!’, îl imita cu ostentație pe tatăl lui. E mai mare, nu zic nu, dar el nu are cum să știe mai bine ca mine ce-mi place mie și cu ce mă simt eu bine în picioare. Si am plecat de la ideea că-mi aleg! Aaa, mi-a zis și că cei roșii se potrivesc cu tricoul meu preferat, ăla cu Rocky... Dar nu, dacă-l întrebi pe el, n-a încercat să-mi schimbe alegerea, doar mi-a dat și el niște sfaturi, ca tată. Niște sfaturi pot să primesc, dar mă supără când crede că e frumos ce vede el frumos, nu și ce vede celălalt frumos. Nici măcar nu e vorba de adidașii ăștia...
Și da, de-aia nu-i port după, că nu aleg eu!
N-am introdus nici măcar un cuvințel de la mine. Totul este gândit și exprimat de un copil de 7 ani. La fel gândea și simțea și la 3 ani. (Aș îndrăzni să spun că dintotdeauna și că toți copiii sunt capabili de aceleași simțăminte.) Doar că nu cunoștea atât de bine vocabularul, cât cuvintele să exprime întocmai ce are de spus.
Când am rămas singuri, mi-a spus mândru: I-am explicat lui tati ce e libertatea și cred că, în sfârșit, a înțeles. Am vazut pe fața lui, nu pentru că mi-a mulțumit.
Ce vreau să spun cu articolul ăsta?! Copiii vor libertate și simt când nu o au. Libertate care se poate traduce prin credit. Știu că știi să alegi ce e cel mai bine pentru tine!, ajunge la copil. Și-i dă aripi. Un copil căruia i se oferă libertate nu va fura niciodată libertatea! Nu rămâne nimic de cucerit. :)
Sursa foto aici.
