Ori eu, în mai, pentru că e MAI și pentru că în ultima zi din aprilie am împlinit 35, mi-am propus să nu MAI. Scurt, să nu mai uit cine sunt!
Să nu mă mai țină pe loc fricile. Cu cele pe care le pot privi în afara mea am făcut pace, cu înălțimea, adâncul apei, întunericul, șerpuitoarele, morții și or mai fi și altele asemenea, pe care le am acum la degetul mic. Dar eu vorbesc de alea însămânțate subtil și demult de o mamă care s-a sacrificat permanent pentru ceilalți și nici acum nu poate să zică nu, de un tată cu multe răni, de o bunică cu frica lui Dumnezeu, de o învățătoare în cursa ei spre glorie, de o societate care „normalizează”... La început, mi-a părut până în măduva oaselor că e ceva în neregulă cu mine (ce zic, la început?!), sentiment care m-a însoțit mult din viață și care m-a înghiontit mereu să ascund. Așa am ajuns să uit cine sunt.
Înțelegi? Eu cu mine mai am să (re)leg o prietenie adevărată. Adică să-mi vorbesc cu blândețe, să-mi respect părerile, accept stările, să mă gândesc la mine însămi ca la cea mai bună prietenă, așa cum mă aveam în prima copilărie. Și mai am puțin din mai. Dar mă grăbesc. Și mă arunc în exerciții de a spune nu când simt să refuz și-mi vine natural să accept. E anevoios și cine m-a auzit de curând spunând nu cel mai probabil că a simțit că nu e autentic, dar mai am de lucru. Mai am din mai.
Mai am să-mi găsesc curajul să fiu eu însămi în fața oamenilor pe care nu-i cunosc. Să mă dezbrac de presiunea de a plăcea, natural, la fel cum dau jos din cuier, în primăvară, haina de iarnă. Îi admir pe oamenii care o fac și mă las inspirată de curajul lor. Și mă arunc și eu, că altfel nu pot, recunosc. Și scriu așa cum simt, ca acum, fără să șterg nimic, promit mie. La fel, ca un hei-rup și ca și cum aș fi o altă persoană care îmi organizează agenda, îmi notez un eveniment la Constanța. O zi în care să mă vad față în față cu oamenii, să facem schimb de impresii și emoții. Și să o ascultăm pe Oana Moraru. Prin toamnă. Să fie sfârșit de septembrie, scriu, ca să rămână scris. Mâine, mă întâlnesc cu ea și revin cu detalii.
Mai am să mă arăt așa cum sunt și cum gândesc tuturor. Nu sunt un om obișnuit. O iau pe arătură, cum ar spune unii. Sunt spirituală, nu religioasă. Cred în miracole si în Dumnezeul din mine. Cred în a visa. Cred în energia pe care o produc emoțiile mele. Cred că pot să schimb realitatea mea cu forța inimii. Cred că nimic nu e întâmplător și că tot ce trăiesc mă ajută, tot, chiar și experiențele care vin cu o mare încărcătură, sau mai ales acelea. Cred că orice problemă are o rezolvare. Cred că viața e un drum de parcurs cu zâmbetul pe buze. Nu mai cred în tipare. Nici în standarde. Nimic nu trebuie! Curând, e iunie. Și nu MAI!.
