Un copil are sufletul pur. Adică neatins de ascunzișurile pe care le impune normalitatea lumii în care trăim. Dacă nu ne trezim, va fi nevoit să se adapteze și el ei într-un fel sau altul. Ori își va pune masca socială, ori va fi marginalizat. Și, dacă este suficient de puternic sau, mai bine spus, dacă părintii i-au predat ștafeta conștiinței și a valorilor, #rezistă, dacă nu, ...
Încă nu minte. Și noi îl învățăm să o facă. Să simtă una, dar să spună alta. Măcar să o îndulcească. Ca să-i fie bine, pentru că pe oamenii mari îi doare adevărul și cu durere se năpustesc asupra lui, cel care n-a arătat decât adevărul cum s-a priceput el: „Nu fac ce-mi spui tu, pentru că țipi la mine!”
Încă știe cine e el și care e forța (așa a numit Rareș talentul) cu care s-a născut. Și se bucură. Venim noi și îl încadrăm în niște standarde. „Aaa, ești prea mic, prea energic, prea slab, prea încet, prea, prea!” Îi subliniem că e diferit, ca și cum diferit e de rău. Nu vrem să pună probleme, că problemele se cer rezolvate și, ca să le rezolvăm, ieșim din ritmul obișnuit. Și n-avem resurse. Nu suntem noi prea mari, prea sedentari, prea grași, prea pe repede înainte, prea, prea?!
Încă se bucură de lucrurile mărunte. Și noi îi cumpăram jucării sofisticate, haine scumpe. Încă vrea sarutări și îmbrățișări, și joacă de-adevăratelea cu mami și tati. Și noi îi descărcăm jocuri noi pe telefon sau tabletă. Încă descarcă emoțiile care îi umplu amigdala, iar noi îl mângâiem cu: „Nu mai plânge! Gata, nu mai plânge, ești mare acum!”
Încă vrea să fie doctor, profesor de ski, cosmonaut, om al legii. În loc să-i întreținem aspirațiile și să-i hrănim entuziasmul, i-l fragmentăm cu cifre, litere, operații, note. Nu zic, sunt necesare în evoluția gândirii lui, dar nu cele mai importante. Cum ar fi să nu-l mai întrebăm ce notă a luat, ci cu cât s-a apropiat de „visul” lui? Cum ar fi ca, pe lângă notarea pe cunoștințe la discipline, să se noteze cât de creativ a fost copilul la oră, cât de inovativ, argumentat, analitic, bun organizator, sincer, empatic, cu spirit de echipă?!
Încă e dispus să învețe de la noi. Încă e deschis. Și, prin comportamentul nostru în diverse situații, noi îl învățăm, fiecare ce are, ce știe, ce a fost învățat. Părinți, educatori, învățători, profesori, ce-l învățăm? Nu spun că trebuie să fim zen tot timpul, nici n-am avea cum, oameni suntem. În plus, conectarea adevărată presupune autenticitate. Sunt nervoasă, țip, mă revolt, îl judec, se întâmplă. Apoi, este un prilej bun să-i explic de ce m-am comportat așa și să admit că am greșit, să-i cer și scuze dacă l-am rănit. Privind de sus, acum îi predăm ștafeta conștiinței și a valorilor.
Eu nu scriu din postura de mamă care nu, n-a făcut nicioadată așa, ba mă includ. Și nu generalizez, doar gândesc scriind, cu voce tare, cum s-ar spune. E ca și cum aș vorbi cu mine. Interacțiunea cu copilul meu implică o interacțiune cu mine. Și, cu cât interacționez mai mult, cu atât am convingerea că:
Atunci când o să înțelegem că ce ne supără la un copil este ceva ce avem nevoie să iubim la noi, nu vom mai discuta despre parenting.
Sursa foto aici.
