‚Mami, sunt fericit! Nici eu nu mă mai înțeleg. Cu toate că mă doare capul, sunt fericit!’, mi-a mărturisit Rareș aseară.
Desigur că era fericit. Aflase că are prieteni. Trăise ceea ce-i tot repeta mami, că nu sunt răi copiii, sunt toți buni, doar că, exact ca și el, au tot felul de emoții, unele foarte puternice, care îi conduc spre comportamente haotice. Atunci, ei nu vor să rănească, doar nu pot încă singuri să se controleze sau nu știu cum și au nevoie de ajutorul adulților pentru a reuși să manifeste emoțiile într-un mod care nu afectează.
Ieri, la școală, a fost un incident minor, iar Rareș a avut de suferit. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. M-au impresionat copiii. Până la lacrimi. Au fost minunați. Copiii sunt capabili de acte de generozitate și curaj așa cum puțini adulți reușesc.
Copiii se deschid ca o floare după ce oprești furtuna din sufletele lor. Sunt receptivi și empatici. Ei știu să recunoască o greșeală, știu să-și ceară iertare și pot să o ia de la capăt într-o prietenie, fără resentimente.
Rareș și-a găsit vina de ieri. Nu a ținut cont de rugămintea doamnei învățătoare să-și facă de lucru în bancă preț de 2 minute. S-a ridicat și nu trebuia să facă asta. Doamna e atât de bună cu noi!, a zis și, când a zis, i s-a citit pe față recunoștința.
Copiii învață ușor și pentru toată viața (chiar dacă e nevoie de exercițiu să pună în practică) când mesajul este transmis cu blândețe și cu înțelegere a ceea ce simt ei. N-am căutat vinovați, pentru că în conflictul dintre copii nu cred că există vinovați. A fost o lecție pentru toți. Le-am spus că sunt diferiți și e firesc, că fiecare dintre ei e unic și asta îl face special. Că ceea ce arată un copil prin fizicul lui și prin comportament nu e neapărat ceea ce este el de fapt. Că, cel mai probabil, un copil care face pe voinicul ascunde o teamă. Că Rareș, de exemplu, suferă tare când este respins și face tot ce crede el ca să atragă atenția și prietenia lor, uneori, nu într-un fel plăcut. Că toți fac greșeli, pentru că ei acum învață. Dar că e un act de mare curaj să recunoască, să-și ceară iertare și să-și propună să se comporte diferit. Și Rareș este un curajos, la fel și ei.
O fetiță a început să plângă „de mila lui Rareș”, a spus. M-a topit și i-am asigurat că Rareș este bine. Un alt băiețel a venit și i-a arătat prietenia lui. O fetiță i-a făcut un desen. O alta mi-a dăruit mie o floare pusă în culori pe hârtie. Apoi, a început să curgă cu desene și cu dovezi de prietenie. Nu le spusese nimeni să facă asta. A fost minunat. Iar Rareș era co-ple-șit! Le-am mulțumit, dar nu destul, simt. Și vreau să vă arăt de ce sunt în stare oamenii mari la suflet, pe care-i numim copii.
Imaginile reprezintă desenele copiilor.
Sursa foto articol aici.
