Poveste din perioada în care, concentrată pe cum să fac când copilul meu face una sau alta, am pierdut esența relației speciale dintre mine și el. Dacă și tu treci prin asta, află că totul se repară cu dragoste. Oprește-te și ia-o de la capăt!
Rareș mă lovea cu o sete care mă speria. Și a fost un pas mic de la frică la frustrare. Era și rușine acolo, pentru că al meu copil nu-și amâna ieșirile. Simțea, scotea. Presiunea exterioară era mare. Disperată, căutam metode prin care să-i opresc comportamentul. Și, cu cât îi opuneam mai mare rezistență, cu atât i-l întăream și mai mult. Ne învârteam ca-ntr-un carusel. Și am ținut-o așa cam jumătate de an.
Nu știu când anume am picat în caruselul disciplinei, că n-am urcat conștient, și, de altfel, e panta atât de alunecoasă, că poate pica orice mamă epuizată. Dar îmi amintesc că, în timpul unei lupte cu el, Rareș al meu mi-a spus: Ba nu mă iubești! Tu nu ești mami a mea.
Mi-am privit copilul pe de-a-ntregul și am văzut o mână de om care simte. Și, pe lângă că se confrunta cu tumultul lui interior (era perioada când mergea zilnic într-un mediu nepotrivit pentru el), mai simțea și că mami a lui nu îl iubește. Nu așa cum avea el nevoie. Mereu și indiferent de ce face. Și manifesta zgomotos. De fapt, îmi cerea ajutorul în felul în care „înțelesese” el că mă va face să îi văd suferința. Lovindu-mă! Apoi, m-am privit pe mine. În vâltoarea emoțiilor de frică, neputință, RUȘINE, epuizare, nu mai reușeam să mă conectez cu el. Nu mai reușeam să trec dincolo de ce simțeam eu când el manifesta emoțiile lui.
Și a fost așa: am găsit un semnal de alarmă pe care l-am tras cu toată forța, cu vorbele copilului răsunându-mi în minte. A fost ca un țipăt: Opriți nebunia, eu cobor! Și-am coborât.
Și mi-a fost mult mai bine. Întâi, am schimbat mediul. Apoi, m-am ocupat de mine. Mi-am repetat că eu sunt adultul, nu copilul rănit. Că lupta cu copilul meu nu e o soluție. Pentru că el nu se luptă cu mine, ci cu o emoție puternică sau mai multe. Și că-mi cere ajutorul. I-l ofer sau nu.
Și mi-am făcut un plan de tantrum:
1. Acum, nu e despre tine și ce mamă bună ești tu! Nu te mai uita în jur. Și nu-ți fie teamă că greșești iubindu-l când cei mai mulți din jurul tău se așteaptă să-l pedepsești, să-l cerți sau măcar să-i arunci o săgeată cu privirea, a dezacord. Pentru că ei văd că se răzbună, că te joacă pe degete, că te sfidează ori te rănește. Nu-i copilul lor, e al tău. Tu știi ce ai pus în el., mi-am spus ferm.
2. Respiră.
3. Ia-l deoparte și liniștește-l. Asigură-l că îl iubești.
4. Întreabă-l ce s-a întâmplat, cum se simte, ce i-a provocat comportamentul.
5. Poate nici el nu știe. Tu-l cunoști bine. Numește tu ce experiență crezi că a declanșat emoția puternică. ‚Uite, eu cred că...’ O să-ți dai seama când să te opresti din „ghicit”. O să plângă sau o să înceapă să-ți povestească sau, dacă e ceva foarte dureros, o să vrea să nu mai vorbiți despre.
6. Întreabă-l cum poți sa-l ajuți.
7. Ascultă-l.
8. Spune-i că te-a rănit comportamentul lui.
9. Vorbiți despre cum se poate simți eliberat fără să provoace suferință.
10. Cum a fost? Cum te simți tu?, mi-am propus să mă întreb după fiecare experiență. Greu!, mi-am răspuns după prima. Greu cu emoțiile mele, nu cu ale lui. Dar rezultatul este ca un ceai fierbinte pe un frig de-ngheață apele!
