Și am nevoie de ajutorul tău. Nu vreau să te obosesc, nu vreau să te supăr, vreau doar să cunosc lumea ta. E nouă pentru mine. Îi descopăr frumusețile în fiecare zi cu singurele mele instrumente, simțurile. Ce mare e lumea! Și câte sunt descoperit! Lasă-mă, mami, să le aflu pe toate! Tu vino cu mine! Asta mi-ar fi spus copilul meu la prima noastră întâlnire, dacă ar fi putut vorbi.
Vreau la tine în brațe ca să văd ce vezi și tu. Îți arăt cu degetul, mă balansez la tine în brațe, te trag spre locul unde am de făcut o nouă descoperire. ‚Uaau, ce minunătie!’ Vreau să știu ce e și cum funcționează. Mă uit în ochii tăi. Tu nu faci ochii mari ca mine, deci știi deja. Vreau să-mi spui și mie. Nu înțelegi. Mă întind. Tu mă tragi înapoi. Vreau să ating, să simt. Îmi spui ceva pe limba ta. Nu știu ce zici, dar ‚Nu! Nu!’ am învățat că înseamnă că nu o să ajung la marea mea descoperire. Încep să plâng. Am observat că, dacă o fac, înțelegi. Da, am avut dreptate! Mergi spre lumina aia puternică. Dar nu mai ești blândă. Acum, plâng și mai tare. A venit tati! Îți bate inima tare, respiri mai repede, ai gura cu colțurile în jos și mă pui la tati în brațe. Mă opresc din plâns. Mă pupă. De ce mă dor pupici lui tati?! Îi pun mâinile pe față. E altfel decât fața lui mami. Mă uit la tine și tu ai obrajii cu apă pe ei. Apa știu ce e și la ce folosește, dar chiar nu pot să înțeleg cum poate să iasă și din ochi și, mai ales, de ce. Atâta știu, apa iese, uneori, din ochi când fața ta se schimbă. Dar a iesit și când te-am mângâiat. M-ai îmbrățișat strâns și am simțit ceva ce mi-a plăcut. Am tot repetat, ca să simt din nou. Reiau tot procesul, poate tati se prinde ce vreau. Daa, daa! Tati mă duce. Îmi ia mâna, o apropie și eu simt căldură. Aud de mai multe ori ‚bec’. Tati apropie și mai mult mâna lui și o trage repede, semn că e un pericol acolo. Simt ceva. Altceva. Repet gestul lui tati, dar nici nu respir când o fac. Mă întorc la tine, îți arăt! Am făcut o descoperire, una maaare! Iar ai apă în ochi. Gura ta nu e nici în jos, nici în sus, dar ochii sunt mai blânzi ca niciodată și mă îmbrățișezi tare-tare. Îmi place mult asta și o fac și eu, să simți și tu! În doar o încercare de a descoperi un lucru, am învățat cum ești tu când ești obosită, ce înseamnă teama, bucuria, vina, iubirea, iertarea si ce plăcută e îmbrățișarea...
Și e doar începutul copilăriei mele. Am multe descoperiri de făcut. Dar și tu ai multe frici cu care să te împrietenești, mami.
Îți împing mâna. Te trag. Nu, nu vreau să-mi dai tu de pe masă jucăria. Vreau să mă urc eu. Lasă-mă pe mine! Când faci tu în locul meu, îmi spui că e ceva de care trebuie să-mi fie teamă. Apoi, îmi transmiți că eu nu pot. Dar eu pot! Tu stai aproape de mine, atât! Mami, vreau eu să cuceresc lumea!
Văd ceva pe jos și nu știu ce e. E colorat și-mi place. Îți dau drumul la mână, mă las să cad și apuc bucuros. O altă descoperire! Nu, nu vreau să mă ștergi, nici să mă ridici de jos! Nu până nu aflu ce e. Dau din mâini ca să înțelegi. Țip. Ai înțeles, în sfârșit! ‚E un ambalaj’, îmi spui, ‚aruncat pe jos de cineva grăbit, pesemne, și care, poate, nu are o mămică să-i explice că ambalajele se aruncă la coșul de gunoi. Hai să găsim noi unul. Apoi, ne ștergem pe mâini, bine?’ Îți zâmbesc.
Uite, mami, uite ce frumos m-am desenat cu cariocile, îți vorbesc cu tot corpul. Ce? De ce nu vorbești? ‚Chiar... că... frumos’, începi cu ochii mari, ‚că semeni cu un monstruleț. Aaa, ce mi-e frică, ce răget puternic ai! Să vină să mă salveze supereroul Rareș! Acum, hai să te curăț, ca să fii din nou Rareș al meu și să mă salvezi.’
Uite băltoacele, mami!, îți arăt fericit de isprava mea. Am făcut eu băltoace în casă cu apa din sticla lăsată făra capac. Unde fugi? Nu, nu le șterge. Îmi place mult cum se simte apa sub tălpile mele. Ridic piciorul drept și-l las să cadă. Uite, stropii ajung sus. Îhm! Ce-mi place asta! Tremur și râd în hohote. Cel mai mult îmi place când sărim amândoi.
Mami, nu vreau să te supăr! Eu acum descopăr lumea. Dar știi ce? Uneori, îmi pare că și tu o descoperi odată cu mine.
Sursa foto aici.
