Azi, am mare nevoie de ajutorul tău! Îți voi face o mărturisire despre mine. Una intimă. În încercarea de scoate la lumină o emoție puternică a copilului care am fost și pe care nu am eliberat-o nici până acum. Nu stiu unde își are rădăcinile, ce monstru fioros (experiență) a provocat-o prima dată în mine. Dar știu cât de zgomotos țipa din lăuntrul meu în școala generală, la fel, în liceu. Ce palpitații mi-a dat la fiecare examen oral în facultate. Cum m-a dărâmat, efectiv, după dizertație!
Cred că este pentru prima dată când îi acord toată atenția mea. Mai mult, o împărtășesc! E greu. Mi-e mai greu chiar decât mi-ar fi să mă abțin să rup dintr-un cozonac aburind, proaspăt scos din cuptor. Dacă degetele n-ar scrie continuu, conștientul ar bloca tot. Dacă îmi voi da timp de gândire, nu voi publica.
Și scriu. Mi-e frică să vorbesc în public. Rău. Nu mă pot nici imagina făcând-o. Nu e vorba de trac. E un răspuns fizic al corpului meu la gândul că voi avea în fața mea oameni care mă vor privi, mă vor analiza, mă jor judeca. Și nu mă vor (mai) iubi.
Aș putea să îndulcesc perspectiva și să mă dau cea căreia îi pasă de așteptările audienței. Știi, eu nu vreau să dezamăgesc! Dar aș minți. E vorba despre mine și de ce aș simți eu dacă.
Începutul. Am fost una până la cei 6 ani și jumătate, când am intrat la școală, și alta m-am construit încet de atunci. Mama nu s-a atins de explozia de energie, nici de cea de culoare care mă caracterizau, ba le-a îmbrățișat cu căldură mereu. Uneori, cred că nu m-a crescut pentru lumea asta. Acolo, în băncile prea mari pentru micimea mea și prea aliniate pentru tumultul din mine, magia s-a evaporat. Învățătoarea, domnișoara mea învățătoare, ar mai fi avut muuulte de învățat până să primească o așa misiune. Deși la prima ei generație de elevi, uitase atât de repede cum arată copilăria. A fost pentru prima dată când am văzut o antiteză între un exterior armonios, așa ca al ei, chiar fragil, și un interior atât de plin de frustrare. N-am înțeles de la început cum stă treaba cu înregimentarea, cu sabia perfecțiunii deasupra capului, pesemne, și domnișoara a simțit că e de datoria ei să mă învețe. Până ce a șters și ultima urmă de dezinvoltură din mine. Trebuie să fi trăit o experiență umilitoare, o emoție puternică, pe care n-o trăisem niciodată până atunci și n-am știut ce să fac cu ea... De mi-aș aminti care e. Oare este musai să ajung la ea?!
Continuarea. Au urmat școala generală și liceul. Când îmi auzeam numele rostit de un profesor (colegii mei își amintesc!), inima mea se comporta ca o rătăcită, stomacul se strângea și fața mea căpăta culoarea roșiei. Și asta mă rușina groaznic. Aș fi dat orice să nu mi se mai întâmple. Dar gândul nu ajuta deloc, ba îmi luau foc și urechile. De la un nume?!
Frica nu m-a amuțit niciodată. Ba, dacă poti să mă crezi, starea aceasta de surescitare îmi evervescenta creierul și nu mai reușeam, de multe ori, să fac față avalanșei de idei pe care nici nu știam că le am. Dar m-a consumat teribil. Întotdeauna. De la dizertația de la finalul celor 4 ani de Litere, am ieșit victorioasă, dar cu doi obraji înflăcarați și cu un blank de memorie a ceea ce s-a întâmplat de la Facultate până a doua zi.
Frica aceasta nu m-a lăsat, timp de mai bine de doi ani de când am început sa scriu pe blog, să mă semnez cu numele întreg sau să dau detalii care m-ar fi deconspirat pe mine, mica Aura Angheliu. De curând, am menționat în descrierea mea pe blog că locuiesc în Constanța. Am și scris, la început, cu aceeași frică... să nu fiu judecată.
Concluzia. A trebuit să-i țin piept mereu și am obosit. Vreau s-o domolesc de tot. S-o privesc în ochi, să-i mulțumesc că vine în ajutorul meu, dar că nu mai am nevoie de ea. Să mă vadă prietenă. Nu mai e nimeni care să mă umilească, să-mi retragă iubirea dacă discursul meu nu corespunde. Acum, sunt adult și am învățat că suferința este doar o măsură a ceea ce am încă de învățat, că nimeni nu mă poate răni decât dacă vreau eu.
Conștientul meu o știe și o pune în practică deseori. Dar emoția operează cu inconștientul și ghemotocul pe care l-am simțit în stomac, respirația care nu mai găsea aer să-l tragă în interior, când prietenii de la Parenting Ads m-au invitat să și vorbesc la un eveniment Social Moms pe care-l vor organiza în Constanța, m-au aruncat direct în copilărie. Și primul impuls a fost să refuz. Încă mai este...
Rugămintea. Simți la fel? Ai reușit să te împrietenești cu frica de a vorbi în public? Cum ai făcut? Am nevoie de ajutorul tău!
Sursa foto aici.
