Acasa Mama si Copilul Probleme de Sanatate Psihologia Copilului Pofta Buna La Gradinita Jurnalul sarcinii Experiente Despre mine

Mi-e frică să vorbesc în public.

Scris de Aura Angheliu
Publicat: 03.11.2016
1 comentarii Comenteaza
Citeste si Cum și-a învățat o mamă din Rusia fetița să scrie. Metoda mi se pare genială!

Azi, am mare nevoie de ajutorul tău! Îți voi face o mărturisire despre mine. Una intimă. În încercarea de scoate la lumină o emoție puternică a copilului care am fost și pe care nu am eliberat-o nici până acum. Nu stiu unde își are rădăcinile, ce monstru fioros (experiență) a provocat-o prima dată în mine. Dar știu cât de zgomotos țipa din lăuntrul meu în școala generală, la fel, în liceu. Ce palpitații mi-a dat la fiecare examen oral în facultate. Cum m-a dărâmat, efectiv, după dizertație!

 

Cred că este pentru prima dată când îi acord toată atenția mea. Mai mult, o împărtășesc! E greu. Mi-e mai greu chiar decât mi-ar fi să mă abțin să rup dintr-un cozonac aburind, proaspăt scos din cuptor. Dacă degetele n-ar scrie continuu, conștientul ar bloca tot. Dacă îmi voi da timp de gândire, nu voi publica.

 

Și scriu. Mi-e frică să vorbesc în public. Rău. Nu mă pot nici imagina făcând-o. Nu e vorba de trac. E un răspuns fizic al corpului meu la gândul că voi avea în fața mea oameni care mă vor privi, mă vor analiza, mă jor judeca. Și nu mă vor (mai) iubi.

 

Aș putea să îndulcesc perspectiva și să mă dau cea căreia îi pasă de așteptările audienței. Știi, eu nu vreau să dezamăgesc! Dar aș minți. E vorba despre mine și de ce aș simți eu dacă.

 

Începutul. Am fost una până la cei 6 ani și jumătate, când am intrat la școală, și alta m-am construit încet de atunci. Mama nu s-a atins de explozia de energie, nici de cea de culoare care mă caracterizau, ba le-a îmbrățișat cu căldură mereu. Uneori, cred că nu m-a crescut pentru lumea asta. Acolo, în băncile prea mari pentru micimea mea și prea aliniate pentru tumultul din mine, magia s-a evaporat. Învățătoarea, domnișoara mea învățătoare, ar mai fi avut muuulte de învățat până să primească o așa misiune. Deși la prima ei generație de elevi, uitase atât de repede cum arată copilăria. A fost pentru prima dată când am văzut o antiteză între un exterior armonios, așa ca al ei, chiar fragil, și un interior atât de plin de frustrare. N-am înțeles de la început cum stă treaba cu înregimentarea, cu sabia perfecțiunii deasupra capului, pesemne, și domnișoara a simțit că e de datoria ei să mă învețe. Până ce a șters și ultima urmă de dezinvoltură din mine. Trebuie să fi trăit o experiență umilitoare, o emoție puternică, pe care n-o trăisem niciodată până atunci și n-am știut ce să fac cu ea... De mi-aș aminti care e. Oare este musai să ajung la ea?!

 

Continuarea. Au urmat școala generală și liceul. Când îmi auzeam numele rostit de un profesor (colegii mei își amintesc!), inima mea se comporta ca o rătăcită, stomacul se strângea și fața mea căpăta culoarea roșiei. Și asta mă rușina groaznic. Aș fi dat orice să nu mi se mai întâmple. Dar gândul nu ajuta deloc, ba îmi luau foc și urechile. De la un nume?!

 

Frica nu m-a amuțit niciodată. Ba, dacă poti să mă crezi, starea aceasta de surescitare îmi evervescenta creierul și nu mai reușeam, de multe ori, să fac față avalanșei de idei pe care nici nu știam că le am. Dar m-a consumat teribil. Întotdeauna. De la dizertația de la finalul celor 4 ani de Litere, am ieșit victorioasă, dar cu doi obraji înflăcarați și cu un blank de memorie a ceea ce s-a întâmplat de la Facultate până a doua zi.

 

Frica aceasta nu m-a lăsat, timp de mai bine de doi ani de când am început sa scriu pe blog, să mă semnez cu numele întreg sau să dau detalii care m-ar fi deconspirat pe mine, mica Aura Angheliu. De curând, am menționat în descrierea mea pe blog că locuiesc în Constanța. Am și scris, la început, cu aceeași frică... să nu fiu judecată.

 

Concluzia. A trebuit să-i țin piept mereu și am obosit. Vreau s-o domolesc de tot. S-o privesc în ochi, să-i mulțumesc că vine în ajutorul meu, dar că nu mai am nevoie de ea. Să mă vadă prietenă. Nu mai e nimeni care să mă umilească, să-mi retragă iubirea dacă discursul meu nu corespunde. Acum, sunt adult și am învățat că suferința este doar o măsură a ceea ce am încă de învățat, că nimeni nu mă poate răni decât dacă vreau eu.

 

Conștientul meu o știe și o pune în practică deseori. Dar emoția operează cu inconștientul și ghemotocul pe care l-am simțit  în stomac, respirația care nu mai găsea aer să-l tragă în interior, când prietenii de la Parenting Ads m-au invitat să și vorbesc la un eveniment Social Moms pe care-l vor organiza în Constanța, m-au aruncat direct în copilărie. Și primul impuls a fost să refuz. Încă mai este...

 

Rugămintea. Simți la fel? Ai reușit să te împrietenești cu frica de a vorbi în public? Cum ai făcut? Am nevoie de ajutorul tău!

 

Sursa foto aici

Citeste si Dragă mamă care te ascunzi după Bine!,
Unele articole pot contine informatii si sfaturi legate de anumite tratamente, afectiuni sau situatii. Acestea sunt doar pareri personale ale autorului. Va recomandam ca pentru orice afectiune sau problema medicala, psihologica sau de alta natura sa luati legatura cu un specialist in acest domeniu. Acest site este un jurnal unde sunt impartasite pareri si situatii si astfel orice sfat are o natura pur orientativa.

Articole relevante

 

Comenteaza prin Facebook

Comenteaza

Array
(
    [0] => Array
        (
            [id] => 496
            [date] => 2016-11-07 17:43:36
            [fields] => Array
                (
                    [0] => Array
                        (
                            [0] => name
                            [1] => text
                            [2] => O mamica
                        )

                    [1] => Array
                        (
                            [0] => email
                            [1] => email
                            [2] => corina.andrei22@gmail.com
                        )

                    [2] => Array
                        (
                            [0] => link
                            [1] => text
                            [2] => 
                        )

                    [3] => Array
                        (
                            [0] => message
                            [1] => textarea
                            [2] => Articolul tau mi a amintit de o frica pe care nici nu stiam ca o am. Acum cativa ani m am angajat ca asistenta unui CEO strain, intr o companie mare si importanta. Toate bune pana cand am plecat in delegatie impreuna prin tara si stiam ca va trebui sa traduc pt el (am uitat sa spun ca nu era roman), am crezut ca va fi intr-un birou cu 1-2 directori dar SOC SI GROAZA. Pe om il astepta o sala plina de oameni foarte curiosi de ce are el sa spuna iar eu...m am panicat si am tacut malc. Un cuvant nu am putut traduce, nici macar unul. A salvat un coleg situatia si a preluat traducerea pe durata intalnirii. In aceeasi zi pana seara am mai avut 2 astfel de intalniri...la ultima a fost cel mai bine. Dar la cina...eram atat de obosita si speriata incat am ramas in camera mea si am vomat. Am fost asistenta lui doi ani si pana la urma m am obisnuit, dar mereu aveam mari emotii si trac desi speechurile erau de multe ori scrise impreuna cu el. Deci te inteleg. Dar se vindeca. Cu exercitiu :)abonare
                            [3] => 1
                        )

                )

            [img_name] => 
        )

)
O mamica 2016-11-07 17:43:36
Articolul tau mi a amintit de o frica pe care nici nu stiam ca o am. Acum cativa ani m am angajat ca asistenta unui CEO strain, intr o companie mare si importanta. Toate bune pana cand am plecat in delegatie impreuna prin tara si stiam ca va trebui sa traduc pt el (am uitat sa spun ca nu era roman), am crezut ca va fi intr-un birou cu 1-2 directori dar SOC SI GROAZA. Pe om il astepta o sala plina de oameni foarte curiosi de ce are el sa spuna iar eu...m am panicat si am tacut malc. Un cuvant nu am putut traduce, nici macar unul. A salvat un coleg situatia si a preluat traducerea pe durata intalnirii. In aceeasi zi pana seara am mai avut 2 astfel de intalniri...la ultima a fost cel mai bine. Dar la cina...eram atat de obosita si speriata incat am ramas in camera mea si am vomat. Am fost asistenta lui doi ani si pana la urma m am obisnuit, dar mereu aveam mari emotii si trac desi speechurile erau de multe ori scrise impreuna cu el. Deci te inteleg. Dar se vindeca. Cu exercitiu :)abonare
Comentariile ce contin cuvinte vulgare nu vor fi acceptate. Va rugam sa tineti cont ca toate comentariile necesita moderare de catre un administrator.

Va mai recomandam sa cititi

Nu arăta asta, că nu e de bine!
    Am fost dură cu Rareș. I-am zis că sunt atât de furioasă, că aș putea să-l închid într-o cameră, sau să-l ameninț, sau să-l...
O medalie de bronz și trei lecții valoroase pe care viața i le-a predat într-o singură zi
Rareș a venit de la Cupa Olteniei karate kyokushin cu bronzul și cu trei lecții învățate într-o jumătate de zi. Lecția nerenunțării, lecția credinței că...
Esti și tu prea sensibilă?
    Sunt diferită, asta e cert și mi-e clar. Cei mai mulți oameni se bazează pe cele cinci simțuri. Eu mai simt ceva. Și simt mai mult. Și,...
De ce se imită atât de prost
Am multe începuturi în notițele telefonului, cele mai multe scrise noaptea, tastate neinteligibil de către oricine altcineva decât mine, unele...
Dacă pornești de la premisa că el trebuie să tacă și să asculte, ai greșit din start
    Față de tine.   Față de el, am scris zeci de rânduri cum. În fața ta, va învăța să construiască grimase,...
Un bătrânel, o zi de toamnă revelatoare și un studiu despre viață
    Am ajuns într-un moment al vieții mele când am înțeles niște mici, dar semnificative diferențe. Una dintre ele e asta:...
Nu vă feriți copiii de frustrări
Era jumătatea lui iunie ’92, serbare de sfârșit de clasa a IV.   Domnișoara învățătoare organiza serbări foarte frumoase, adevărate...
Știu ce le place celorlalți la tine
    Rareș mi-a zis ieri că abia așteaptă să înceapă școala. Primul gând de bucurie naivă s-a dus spre speranța că-i e dor de școală...
Cel mai bun remediu pentru uitare
Uit. Uit des. Știu că toată lumea uită, dar eu pierd amintiri chiar și de pe o zi pe alta, și nu e o glumă. ‚Păi, tu mi-ai zis!’ , îmi zice...
Mai am puțin, puțin de tot, și scap de măști
    - Rareș, iubitule, cred că am să-ți par schimbată o vreme. M-am hotărât să-mi dau voie să fiu cum simt să fiu. Să nu mai țin în...
Adauga experienta ta

Împărtășește experiența ta cu Jurnalul unei Mame!

Modificari si setari importante online

In Uniunea Europeana s-a modificat legea privind datele personale ale utilizatorilor online si dorim sa va informam. Va rog sa le vedeti dureaza doar cateva minute. Te rog acceseaza aceste informatii pentru a putea folosi in continuare site-ul nostru.

Aflati:

Cum ne asiguram ca sunt protejate datele tale.

Cum utilizeaza site-ul nostru datele dumneavoastra personale.

Noile modificari la: Termeni si conditii, Politica de confidentialitate si Politica de cookie-uri.