Ești în public. Copilul tău face o criză. A doua pe ziua de azi și e abia mijlocul zilei. Din experiență, știi că ar mai fi loc de încă una până deseară. A început din senin. Nu știi de ce. Nu stii de ce acum, dar tu stii că a fost o perioadă încarcată. N-ai avut timp pentru el așa cum și atât cât ar fi avut el nevoie. Nu contează motivele!
Ți-ai propus, de ceva timp, să petreci timp mai mult și de calitate cu copilul tău. Fără telefon, fără laptop, fără chestiuni casnice. Azi, ați fost în parc doar voi doi. Ai parcat mașina foarte aproape, cât să nu vă ia mult timp drumul până la portbagajul ei, în care ai înghesuit bicicleta cu două roți, bicicleta fără pedale, rolele, mingea, racheta de tenis, arcul cu săgeți, setul de explorat cu aspirator de insecte, lupă și altele. V-ați jucat cu mingea. Vă întoarceți la mașină transpirați, dar conectați, să luați tu rolele (pe care doar ce ți le-ai achiziționat), el bicicleta cu două roți. Vă distrați. Mai ales el, care se descurcă excelent cu bicicleta și se amuză copios pe seama lipsei tale de echilibru. Prinzi încredere, dar rămâi deliberat la statusul de începătoare. Copilul se simte prea bine în postura de „mai bun ca mami”. Și râdeți copios.
Îți place și ție și deja aproape că alergi cu rolele. Uitasei cum e să-ți bată vântul în plete. E ca în leagănul din curtea bunicii, în care te imaginai luandu-ți zborul. Deodată, erai liberă și erai mare. Te uiți la copilul tău și recunoști emoția în el. Simțiți la fel. Te bucuri că te-ai conectat cu el. Deci asta e conectarea!, îți confirmi. Revii la tine și la trăirile tale. Acum, esti liberă și ești din nou mică. Ce ciudat!, ai o revelație. Atunci, ca să fii fericită, te visai mare, acum, ca să fii fericită, te visezi mică.
Îl înțelegi atât de bine pe copilul tău acum. Ți-ai amintit cum era. Totul în jur ți se părea mare, prea mare pentru cât de mică erai tu. Ai și o imagine cu niste scări, multe și înalte, pe care adulții le urcau fără efort. Și voiai la mama în brațe. Și mama te lua. Și-ți plăcea că răspundea scurt și complice, Eu vreau s-o țin în brațe!, căte unuia care ți se adresa: Ce fată mare și vrea în brațe!
Vă opriți pe o bancă. Îi spui din tot sufletul: Mulțumesc, iubitule, că ai tras de mine să mă urc pe role. Chiar mulțumesc! Îi sclipesc ochișorii. Părinții uită să mai fie copii, te gândești. Au uitat de tot, de-aia refuză joaca. Și nu-i mai ține nici fizicul. Dar asta e doar o aparență. Bateria se încarcă singură atunci când energia e una bună. A fost excelent!, îi mai spui. Scoți telefonul. Ai primit un mail care te trimitea urgent la laptop. Acum două ore. Uau, sunteți de 3 ore în parc. Cum a trecut timpul!
Îi spui că trebuie să ajungi acasă. Înțelege. Dar, aproape de ieșirea din parc, începe o criză. Nu mai înțelegi nimic. V-ați simțit minunat. Sunt și câteva mame pe care le vezi cu coada ochiului contrariate de cum nu esti tu în stare să-l pui la punct. Tensiunea crește. Ce-i în neregulă cu copilul meu?!, te întrebi. Si multe alte întrebări retorice abundă. Creierul emoțional preia controlul și tot ce vrei să faci este să oprești comportamentul. Dar nu funcționează nimic.
Data viitoare, încearcă să înlocuiești Ce e în neregulă cu copilul meu și cum să-l opresc?! cu Ce s-a întâmplat cu copilul meu, ce simte și cum aș putea să-l ajut?! Atât! Te deblochează și te conectează cu puiul tău și cu cât e el de mic și cât de puține instrumente are.
Sursa foto aici.
