De atâtea ori, m-am surprins tăcând, deși copilul meu avea nevoie ca eu să vorbesc, doar pentru că mi-era teamă că n-o să placă ce am de zis... De atâtea ori, m-am surprins simțind ceva și "aprobând" cu un zâmbet contrariul într-o discuție cu o altă mamă, doar pentru că mi-era teamă să nu devin ținta unui om rănit... De atâtea ori, m-am surprins criticându-l pe Rareș doar pentru că eu mă temeam să nu fiu criticată de cei din jur... De atâtea ori, pentru că mi-era teamă de conflict! Pentru că (,) conflictul la mine în familie era totuna cu țipete, cu suferințe scoase cu zgomot și într-un fel care rănește, cu tensiune și consum, continuu... Și m-am construit așa, de copil, alegându-mi permanent "cuvintele"!
Și am vrut ca el, Rareș, să se simtă liber. Să nu se raporteze la ceilalți. Să nu facă niciun efort să merite iubirea, aprecierea, prietenia celorlalți. Am vrut să nu poarte pe umerii lui de adult binele omenirii. Să nu-i fie teamă de conflict, din el se naște schimbarea. Să nu uite de el în încercarea de a nu-i răni pe ceilalți. Să spună mereu ce are de spus. Să nesocotească orice vine înspre el și e în conflict cu ce simte. Să se uite în interiorul lui cu aceeași empatie, blândețe, acceptare și iubire cu care privește în exteriorul lui . Să-i iubească autentic pe ceilalți, adică iubindu-se întâi pe el. Am vrut el să fie altfel, nu ca mine. Și l-am încurajat să se exprime, să nu țină în el nimic. Iar el a început să fie.
Și am ieșit în lume ținându-ne de mână. Ce-am făcut la primul conflict?! I-am dat drumul la mână, asta am făcut. Eu știam cum vreau să-mi cresc copilul și o făceam plin și asumat în intimitatea noastră, dar, afară, nu eram în stare să-mi asum. Da, să-mi asum. Pentru că, și revin la ce am scris mai sus și întăresc, inconștient, evitam un potențial conflict. Iar Rareș, desigur, a simțit și m-a pus de nenumărate ori în situații cărora nu știam să le fac față. Copilul meu era cum îl învățasem eu să fie, eu nu. Teoria se pierdea nici eu nu știam pe unde. Pentru că, în situații de criză, creierul emoțional preia comanda și acțiunile nu mai trec prin filtrul rațiunii. Intervin mecanismele.
Și e drum lung de la teorie la practică. Drum pe care îl parcurg cu greutate. Cu revelații multe, dar și cu provocări, cu obstacole, cu soare, cu nori, cu de toate. Întâi, l-am născut pe Rareș. El mi-a pus oglinda în față și nu mi-a plăcut deloc ce am văzut. Așa a început totul. Copilul meu mă provoca. Parcă avea să-mi spună: "Hai, ia-o și pe-asta! Să vedem cum te descurci! Uite, eu plâng. Tu ce înțelegi? Uite, eu țip. Tu ce faci?" Apoi, "Uite, eu nu vreau. Ce zici de asta? Lovesc. Tu cum reacționezi? Refuz și tu îmi înțelegi refuzul. Refuz și în public. Uau, altă reacție! De ce nu mai ești mami a mea?!"
N-ai cum să-ți înveți copilul din cărți să fie liber. Eu am trăit asta. Rareș m-a scos din zona mea de confort, din globul meu de cristal și m-a expus unor situații de conflict cu mine. Vrea să mă învețe să fiu liberă și eu. Să nu mă raportez la ceilalți. Să nu fac niciun efort să merit iubirea, aprecierea, prietenia celorlalți. Să nu port pe umerii mei binele omenirii. Să nu-mi fie teamă de conflict, din el se naște schimbarea. Să nu uit de mine în încercarea de a nu-i răni pe ceilalți. Să spun mereu ce am de spus. Să nesocotesc orice vine înspre mine și e în conflict cu ce simt. Să mă uit în interiorul meu cu aceeași empatie, blândețe, acceptare și iubire cu care privesc în exterior. Să-i iubesc autentic pe ceilalți, adică iubindu-mă întâi pe mine. Încă mă mai are elevă și-mi dă extemporal des. Prea des.
Sursa foto aici.
