Uneori, când copilul meu face o criză și mă lovește, simt că, dacă m-ar tăia cineva pe din două, ar supraviețui fără probleme 2 persoane. Total diferite. Una are o nevoie nebună de a reacționa, cealaltă știe să răspundă. Una vrea să arunce totul afară, cealaltă îl ia de jos, îl scutură și îl pune la loc înăutru.
Una vrea să țipe, cealaltă îi domolește glasul. Una vrea să se răzbune, cealaltă îi arată iertarea. Una vrea să fugă, cealaltă o ține pe loc cu blândețe și o confruntă. Una vrea să lovească înapoi, cealaltă îi trece pe sub ochi imagini cu ea, copil, lovită. Și ea îngheață. Și năvălesc în ea din nou toate emoțiile, de la frică la furie, de la vinovăție la curaj, de la dezamăgire la acceptare. Sunt emoții brute, le simte pe toate și nu știe ce să facă cu ele. Tot ce poate înțelege este că nu e iubită și o doare atât de tare, că își propune să uite. A ascuns tot într-o cameră și a încuiat și ușa. Acum, și-a amintit și izbucnește în plâns. Cealaltă o îmbrățișează și îi vorbește:
- E în regulă, plângi. Nu ești rea, ești doar rănită. E firesc tot ce simți. Acum, tu ești adultul și poți să faci lucrurile altfel. Tu îți iubești copilul și vrei ca el să și simtă asta.
- Și dacă înțelege că un astfel de comportament e acceptabil?
- Împrietenește-te cu frica asta. Privește-o în față. Ea nu are ce căuta între tine și copilul tău. Spune-i că-i mulțumești, dar că nu ai nevoie de ajutorul ei. Nici măcar nu e a ta, nici a tatălui tău, ci a celor care l-au crescut pe el, care nu știau. Copilul tău învață din cum ești tu, în primul rând. Cum te comporți tu acum, așa se va comporta și el. Îl lovești înapoi? Va lovi. Îl ajuți să-și recunoască, înțeleagă, accepte emoțiile? El nu se va mai simți mic, defect, neiubit, vinovat, nemerituos. Și nu va ascunde nimic. Pe el n-o să-l doară, fără să știe de ce...
- Dar până când o să se tot comporte așa?!
- Până când o să obțină ceea ce vrea, iubire necondiționată. De fapt, până când o să poți să o oferi natural. Și asta se va întâmpla când vei fi scos la lumină toate emoțiile alea puternice, ascunse. Dar te ajut eu.
Uite, când simți că nu mai poți și nu mai poți, ce nevoie ai tu când simți că nu mai poți?
- Să plâng. Să fiu luată în brațe și să nu mă întrebe soțul meu nimic. Nu vreau nicio soluție. Vreau doar să aud că va fi bine. Nu cum, doar că va fi bine și că e în regulă să plâng. Să mă simt protejată. Să nu-mi fie rușine că plâng. Să pot să spun orice, fără să fiu judecată.
- De asta avem nevoie toți, mai ales copiii. Ei simt că nu mai pot și, spre deosebire de noi, n-au capacitatea de a gestiona, că nu o au încă, și manifestă. Privește comportamentul lui Rareș ca o manifestare a tumultului interior. Vrei să-l țină în el?!
- Nu, niciodată. Doar că, uneori, simt că e prea mult. Parcă aș vrea să fie mai simplu.
- Vrei mai simplu? Lovește-l!
Și-l iau pe Rareș în brațe, îi spun că îl iubesc mult, foarte mult, că înțeleg perfect ce simte, că sunt lângă el și că și eu simt furie de multe ori și am nevoie să o scot afară... și îi spun și cum o fac.
Sursa foto aici.
