Unii copii, când simt tristețe, plâng, alții se retrag într-un colț. Unii copii, când simt furie, lovesc, împing, alții plâng, unii țipă, alții se închid în ei. Unii copii, când simt frică, fug, alții îngheață. Depinde de temperament. Dar manifestă! Grav e când nu o fac, așa cred eu. Și își înghit cuvintele, își înfrânează reacțiile, lasă capul în jos, apleacă umerii.
Iar părinții lor sunt mândri că au copii buni, cuminți, educați. Mi-aduc aminte cum se uitau la mine peste umăr cum mă aplecam la nivelul copilului meu când vorbeam cu el, cum îi răspundeam cu calm și dragoste când el tocmai ce greșise, cum îl luam în brațe și îi spuneam că îl înțeleg când el tocmai ce mă lovise. Și erau consternați. 'Cum să faci asta? Ce învață copilul tău de la tine? Că are voie să lovească? Cum îi permiți?'
Dar ei nu auzeau și restul discuției dintre mine și copilul meu, pentru că am ales să-i vorbesc în intimitatea noastră:
- Iubitule, nu mi-a plăcut comportamentul tău, m-a rănit. Ai fost atât de furios, că nu ai mai văzut asta.
- Mami, îmi pare rău. Eu te iubesc. Vreau să mă controlez, dar nu reușesc mereu. Nici eu nu mă simt bine după ce te lovesc...
Nu-i permiteam!, le-aș răspunde părinților care se uitau la mine cu superioritate. Dacă încerca să mă lovească când eram noi doi, îi prindeam mâinile și îi spuneam cu fermitate, dar blând, că nu îi permit să mă lovească, iar el, după câteva încercări, izbucnea în plâns. Și plângea zgomotos și eu stăteam lângă el cât avea nevoie. După, vorbeam și îi explicam încă o dată că el are voie să facă orice atât timp cât nu se rănește pe el ori pe cei din jur și îi ofeream modalități de manifestare a emoțiilor puternice: lovirea unei perne sau a sacului de box, aruncatul picioarelor, săritul în pat.
Copilul meu știa când greșește, pentru că eu îi spuneam în cuvinte, dar, mai ales, pentru că îi tot arătam comportamentul meu într-o criză. Învățarea aceasta, am eu convingerea, pune bazele conștiinței. Știam că va repeta greșeala, este nevoie de exercițiu în orice învățare, dar știam și că Rareș al meu va putea, pe viitor, când eu nu voi fi prezentă, să răspundă într-o situație de conflict. Și am avut dreptate.
Acum, are 6 ani și aproape 3 luni și îl văd cum a crescut, cum face conexiuni, cum își manifestă empatia, prietenia, generozitatea, toleranța, cum vorbește despre ceea ce e important pentru el, cum construiește singur, cum are din ce în ce mai puțin nevoie de ajutorul meu în gestionarea emoțiilor, cum alege să rezolve conflictele cu calm, cum ne oferă el nouă soluții. Îl simt liber și sunt fericită. Mă bucur că l-am crescut așa, cu înțelegere pentru tot ceea ce a simțit, cu instrumente democratice, cu iubire necondiționată.
Am primit o sămânță pe care am simțit să o înconjor cu dragoste, protecție, armonie. N-am știut de la început, nu mi-a fost ușor, dar am învățat cum să-mi iubesc copilul așa cum are el nevoie să fie iubit. M-au copleșit unele momente, altele m-au aruncat, efectiv, în prăpastie, m-au epuizat nopțile nedormite, am plâns, mi-a fost teamă, m-am simțit vinovată, neputincioasă, neștiutoare, m-au năpădit tot felul de gânduri, mi-a fost greu.
Pentru că e greu să-i oferi copilului autonomie, nu e ușor. Ai mai mult de spălat, de pansat, de alergat, de curățat, de lipit, de înlocuit, de cumpărat etc. E atât de simplu să-l lași în pătuțul lui, să nu-i permiți să alerge, să transpire, să se murdărească, să cadă, să greșească.
Pentru că e greu să-l lași să-și exprime liber emoțiile, nu e confortabil atât timp cât tu însăți ai de eliberat trăiri, frustrări, complexe, amintiri pe care nici nu știai că le ai. Eu am conviețuit atât de bine cu ele ascunse până când Rareș a simțit teama de separare, de nou, de întuneric, de respingere etc. și le-a manifestat pe toate zgomotos... E dureros să-ți confrunți propriile emoții. E infinit mai simplu să țipi, să pedepsești, să lovești, să instaurezi frica. Nici eu n-am reușit mereu să răspund conștient comportamentelor copilului meu, dar n-am văzut niciodată în ochișorii lui frica de mine, rușinea, panica, nu i-a plecat niciodată în fața mea.
Sunt bine cu mine în calitatea mea de mamă. Am legat un atașament sigur cu copilul meu, ceea ce îi va folosi ca structură de siguranță pentru orice va alege el să fie. Restul e secundar.
Am scris acest articol pentru tine, dragă mamă cu pui năzdrăvan, energic, iute și-n simțire, și-n gândire, și-n manifestarare, pe care îl crești cu dragoste necondiționată, cu răbdare și înțelegere, cu disponibilitate emoțională, pozitiv și democratic. Nu ești singura "defectă", mai e aici o mamă ca tine.
Foto din arhiva proprie.
