Aseară, a fost unul din momentele alea care mă topesc. Rareș a plâns în brațele tatălui lui jumătate de oră...
Poate ți se întâmplă și ție, de aceea povestesc. Să-mi spui, te rog! Copilul are nevoie de acceptare de la părintele care nu o oferă. Puteam eu să-l iubesc până la cer și înapoi de o mie de ori, furia lui Rareș n-ar fi fost domolită pe deplin dacă tati nu ar fi învățat cum are nevoie Rareș să fie iubit.
Noi am început părinteala așa: eu, răbdătoare și prezentă, adesea, prea, soțul meu, panicat, nerăbdător, cu accente autoritare. Și eu, și soțul meu am învățat să fim părinții cei mai buni pentru copilul nostru! Eu, mai devreme ca el, pentru că el muncea și nu petrecea același timp cu puiul nostru ca mine, dar și pentru că el l-a primit pe Rareș cu ceva teamă, neputință, îndoială. Și, trebuie să spun asta, cred că toate veneau din relația soțului meu cu copilul din el, care nu s-a simțit iubit cu totul. Nu au avut părinții lui răbdare cu el, înțelegere pentru manifestările lui urâte, grijă pentru emoțiile lui cele mai puternice, acceptare pentru cum era el. Și era un răzvrătit, un iute, un profund și în simțire, și în manifestare, exact ca și copilul nostru. Greu de înțeles la prima vedere, dar explicat îndelung și argumentat de psihologi, ajuns părinte și el, soțul meu nu putea să-l audă pe Rareș plângând, nu făcea față cererilor permanente de atenție, îl epuiza energia lui Rareș, îl răvășea graba cu care voia să le facă singur pe toate, neclintirea cu care spunea NU! dinainte chiar să știe să vorbească, forța cu care respingea tot ce simțea el că i se impune. Și se iscau des furtuni între ei...
Nici eu nu știam ce să fac, nu mai fusesem mamă, dar aveam siguranța că totul va fi bine. Și eu aveam întrebări multe, mi se părea că nu știu nimic. Și eu aveam momentele mele de panică, de neputință, de teamă că fac greșit ce fac, mai ales când își arăta colții oboseala, dar îmi reveneam repede. Eu am fost un copil care s-a simți iubit și am știut că nu este suficient să-l iubesc pe Rareș, că sunt datoare să se și simtă iubit. Mi-a fost mai greu să-l fac să vadă asta și pe soțul meu..
Deși asta era ce ne doream din tot sufletul de când am devenit părinți, nu făceam o echipă la început, copilul nostru ne-a ajutat. A mai tăiat de la mine din ceea ce numeam eu răbdare (care nu era autentică, nu avea cum să fie) și l-a făcut pe tatăl lui să se întrebe din ce în ce mai des ce se întâmplă cu el în momentele de criză.
Prin comportamentul lui, Rareș voia să-mi spună mie: 'Mami, te vreau pe tine, nu pe cea pe care ai construit-o ca să placi. Dă-ți masca jos! Cu mine, poți să fii tu, așa cum simți tu să fii, poți să țipi dacă simți, poți să plângi, să fii tristă, neputincioasă, e în regulă. Dar să-mi explici. Nu te vreau perfectă, te vreau mami a mea. Mami, eu te voi iubi și mai mult autentică!', iar soțului meu: 'Tati, eu sunt ca tine, mă vezi? Dacă nu îți place ceva din comportamentul meu, schimbă la tine! Și am nevoie să mă iubești și să mă accepți așa cum sunt. Dar, ca să mă iubești pe mine așa cum sunt, trebuie mai întâi să iubești copilul din tine.'
Eu am înțeles mai devreme că tot ce manifestă copilul nostru este în oglindă cu ce avem noi în cea mai profundă intimitate a noastră. El ne vrea senini, echilibrați, înțelegători sincer, iubitori din adâncul sufletului, împăcați cu noi înșine și cu experiențele noastre. Copilul nostru are nevoie de noi conștienți. Când a înțeles asta și soțul meu, s-a produs schimbarea adevărată la Rareș. De la el avea nevoie!
Aseară, i-a plâns în brațe... A fost ceva! Mai ales că motivul puteam să jur că nu ar fi produs asemenea suferință în copilul meu. O minge spartă.
Eram în altă cameră și l-am auzit pe soțul meu: 'Țineai la mingea aia, nu? Plângi, iubitule, plânge-i lui tati! Iubitul meu! Ți-e greu și ție, cum să nu-ți fie! Tati te iubește mult, să știi. Plângi, ... așa ....plângi. Plânge-i lui tati tot ce te doare pe tine. E bine să plângi. Ești mic, dar ai un suflet maaare de tot. Te iubește tati!... După fiecare propoziție, Rareș izbucnea cu și mai mare of. Și a plâns cu multe lacrimi și scâncete, a transpirat, au transpirat amândoi. Avea să-i plângă lui tati al lui multe. Nu a fost vorba de minge, poate, puțin, la început. A fost despre a plânge și a fi ascultat de cel care nu putea să o facă până atunci cu ușurință. Și nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că nici plânsul lui nu a fost ascultat...
Sursa foto aici.
