Ne naştem ca fiinţe perfecte, cărora nu le lipseşte nimic pentru a fi împlinite. Suntem întregi, dar apoi ne fracturăm în mii de bucăţele care apoi trebuie lipite la loc cu multă grijă şi blândeţe. Procesul greoi de reîntregire a sinelui însumează lecţiile personale pentru care am venit pe acest pământ în această viaţă. Iar unele lecţii sunt tare grele şi dor cumplit. Unii dau vina pe copilărie, alţii pe societate, alţii pe soartă şi karma. Cert este că totul porneşte de la relaţia mamă-copil, respectiv tată-copil. Ce să-i faci? Nu poţi decât să mulţumeşti.
În „parenting” foarte mulţi te învaţă scheme pentru gestionarea conflictelor cu proprii copii, răspunsuri mănuşă pentru orice situaţie, atitudini de adoptat în faţa momentelor dificile. Sunt minunate şi extraordinar de utile. Recomand să fie studiate, practicate şi repetate la greu căci se uită. Dar se întâmplă că, deşi ştii, ca părinte informat, ce ai de facut (de ex. să empatizezi şi să-l ţii în braţe cu blândeţe când vezi că plânge că i s-a stricat jucăria), pur şi simplu nu poţi, întâmpini o mare rezistenţă interioară. Ceva în tine spune: „Nu! e un motiv stupid să plângi.”
Sau să ne imaginăm că puiul tău vrea foarte multă atenţie pentru orice lucru, se ţine după tine şi la baie, face tot felul de prostioare ca să-ţi capteze atenţia. Ştii că are o nevoie de conectare care să-i confere siguranţă, dar ceva din tine se enervează, refuză să îi confere prea mult timp. De ce? Ce se află în spatele acestor rezistenţe care ne opresc din a face ceea ce ştim că este bine pentru copilul nostru?
Relaţia cu copilul tău poate fi grea nu neapărat pentru îngrijirea fizică ce o cere...ci pentru că îţi cere resurse pe care tu nu le-ai primit în copilărie. Şi e greu să scoţi de unde n-ai...sau aparent n-ai. Aparent, pentru că tu de fapt le ai, iar copilul care te-a ales ca părinte mereu va încerca să te împingă la reîntregire (sau la culmea disperării). Îţi va cere mereu ce nu ai, ca să îl dezvolţi în tine, să îl retrezeşti, mai bine zis.
Şi aici apare magia copilului interior. Ca să fiu cât mai clară, mă voi referi la copilul interior ca la copilul care ai fost cândva, cu toate experienţele şi percepţiile copilăriei tale, iar copilul exterior este cel care te-a ales ca părinte în viaţa asta (sau copiii altora cu care ai interacţionat).
Cu timpul, am înţeles că secretul unei relaţii cât mai armonioase cu copilul tău exterior este să ai o relaţie bună cu cel interior. Copilul interior ne inspiră să ne jucăm, să ne bucurăm şi să descoperim lumea împreună cu copilul nostru exterior. Dar tot copilul interior ne poate şi opri de la a face toate aceste lucruri. Interiorul îşi cere mereu drepturile şi se poate pune între tine şi copilul pe care l-ai adus pe lume. Copilul interior îţi poate zice revoltat:
”-Nu te las să te joci prea mult cu fetiţa ta, cu mine nu s-a jucat nimeni cand eram mică.”
„-Nu te las să îl ţii în braţe şi să fii blând cu copilul tău când cade şi se loveşte, pe mine nu m-a mângâiat nimeni când m-am lovit la genunchi, mi-au zis să fiu tare."
„-Nu îl las pe copilul tău să se simtă acceptat când greşeşte, pe mine nu m-a acceptat nimeni când am spart vaza.”
„-Nu îl las să plangă cât are nevoie în braţele tale, pe mine nu m-a ţinut mami sau tati în braţe când plângeam de frică, ba chiar m-au certat şi mi-au zis că exagerez.”
De-a lungul timpului, am ajuns la concluzia intimă că nu există copil pe lumea asta care sa aibă mai multă nevoie de tine ca cel din interiorul sufletului tău. Poate pare exagerat, dar când observi proiecţia fidelă a parinţilor în copil (cu originalitatea lui de rigoare), parcă ai vrea să nu mai pierzi timpul şi să mergi direct la sursă. Odată ascultat, iubit, acceptat şi vindecat copilul interior, rezistenţa în relaţia cu copilul exterior dispare.
Eu nu sunt mamă, dar asta nu pune capăt experienţelor mele materne, pentru că primul meu copil este copilul interior. Cu fetiţa mea interioară ma joc, cu ea râd şi mă minunez de gâze, cu ea glumesc şi fac şotii. Pe ea învăţ să o ţin în braţe când plânge, când îi e dor de cei dragi, când se simte singură şi neputincioasă. Astfel, deschid o poartă fermecată spre copiii din viaţa mea şi intru ca un personaj de poveste.
Acest articol este scris de Andreea Runa, un OM cu spirit de copil, care se dedică jocului și conectării cu cei mici autentic și plin, natural și creativ, cu înțelegere și iubire pentru copilăria din ei. Iar copiii îi răspund cu atâta entuziasm, încât ai putea crede că ascunde la spate o baghetă magică. Citește mai multe despre Andreea aici.
Sursă foto aici.
