Am mai scris eu asta, privește un copil cu gândul că va înflori și el  va începe să înflorească! Perspectiva aceasta suntem datori să o avem față de copiii noștri, fie că suntem părinți, educatori, învățători, profesori, îngrijitori, asistenți maternali. Și ideea, deși o consideram revoluționară, este surprinzător de veche și de metodic argumentată.

Robert Rosenthal a demonstrat cum copiii răspund așteptărilor noastre ca o oglindă. Dacă vrem să ne răspundă cu creștere, este nevoie ca, mai întâi, noi să avem așteptări pozitive, de creștere de la ei. Și a publicat, pentru prima dată, în anul 1968, rezultatul unor cercetări amănunțite în relația profesor-elev: cu cât așteptările dascălilor sunt mai bune, cu atât performanțele elevilor cresc. Psihologul și echipa sa au realizat că au descoperit un efect puternic și l-au numit efectul Pygmalion.

Întâi de toate, ce este efectul Pygmalion? Este împlinirea unei așteptări, un fel de autoprofeție împlinită. Oamenii vor tinde să se comporte în raport cu noi așa cum îi vedem noi. Iar numele este al personajului dintr-o poveste mitologică spusă de poetul roman Ovidiu în a zecea carte a Metamorfozelor sale. Pygmalion era un sculptor cipriot care s-a îndrăgostit de propria operă, o sculptură în fildeș a unei femei. El, indrăgostit peste măsură, s-a rugat la Venus (Afrodita), zeița frumuseții și a dragostei, și aceasta a dat viață statuii. Motivul a fost preluat mai târziu de mulți dintre oamenii de artă. Una dintre cele mai cunoscute opere în care este preluat motivul Pygmalion este Pinocchio.

Experimentul Rosenthal a avut în centru o serie de elevi și profesorii lor. Ipotezele cercetării au fost:

• profesorii au anumite așteptări de la elevii lor
• elevii răspund la așteptările profesorilor
• performanțele școlare sunt înfluențate de aceste așteptări

Mergând pe aceste ipoteze, Rosenthal a oferit informații false profesorilor referitor la potențialul intelectual al anumitor elevi, vrând să demonsteze că profesorii au un efect de tip Pygmalion asupra lor.

Copiilor li s-a dat un test standard de inteligență. După ce a evaluat rezultatele, Rosenthal a ales la întâmplare cinci elevi din fiecare clasă, neținând cont de IQ-ul lor, și i-a numit profesorilor lor pe aceștia ca find "bloomers", copii cu potențial mult mai mare decât al colegilor lor. Deși neadevărate, aceste aprecieri au determinat profesorii să aibă alte așteptări de la elevii numiți și atitudinea și comportamentul lor vizavi de ei s-a îmbunătățit brusc.

Experimentul a relevat și direcțiile în care s-au produs modificările de comportament al profesorilor în relația cu acei elevi evidențiați ca fiind "sprinteri" și cum anume s-au manifestat așteptările pozitive:

1. Profesorii acționau mai cald și mai apropiat în intersectarea lor cu elevii față de care aveau așteptări mai înalte.

2. Profesorii foloseau aprecierile laudative în cazul acestora mai mult decât în raportul lor cu ceilalți elevi.

3. Profesorii predau mai multe înformații și le ofereau copiilor evidențiați de Rosenthal mai mult material dificil pentru studiu.

4. Profesorii îi implicau pe aceștia mai mult în timpul orelor de curs și feedback-ul lor era mult mai detaliat.

Rezultatul? Ipotezele s-au confirmat. La finele perioadei de cercetare, copiii indicați de Rosenthal ca având un IQ superior și un mare potențial de creștere au avut performanțe școlare mai mari decât chiar ale acelor elevi cu rezultat mare la testul de inteligență de la începutul cercetării, dar care nu fuseseră evidențiati profesorilor.

"Profesorii par să-i înveţe mai multe şi cu mai multă căldură pe elevii de la care au aşteptări favorabile.", concluzionează Rosenthal.

Se pare că dascălii se comportă diferit cu elevii, în funcție de așteptările pe care le au de la ei. Dacă așteptarea este una pozitivă, copiii răspund cu performanțe școlare mari. Dacă așteptarea este una negativă, copiii o simt, o văd și o aud în comportamentul profesorilor și o internalizează. Aceasta se autoîmplinește, din păcate, iar elevul ajunge să rămână în urmă. Este cazul profesorilor care merg pe mustrări, care pedepsesc, rușinează, îi caracterizează pe elevi și le pune o etichetă în funcție de rezultatul unui simplu test, care pun semnul egal între notă și valoarea copilului.

Pe mine convingerea că nasc în copilul meu un efect de tip Pygmalion m-a ajutat enorm. Atunci, am început să mă împrietenesc cu propriile mele frici, am început să conștientizez că vin în relația mea cu el cu prejudecăți, filtre personale, emoții din experiențe vechi, ale mele, fără nicio legătură cu el. De când am început să proiectez în copilul meu, în mod autentic și plin, creștere, de când am început să mă aștept la realizări din partea lui, s-au întâmplat minuni. Pun masa cu așteptarea sinceră că lui o să-i placă ce am pregătit de mâncare, îi dau o sarcină cu așteptarea că el o va îndeplini cu drag, îl privesc cu gândul că va înflori! Și el chiar înflorește cu fiecare zi!

Sursa foto aici.