Am citit articolul publicat azi de Cătălin Tolontan și m-am cutremurat. Mi-e greu să-mi revin. Sunt cu atât mai sensibilizată, cu cât am făcut gimnastică 6 ani.
Maria Olaru, una dintre gimnastele de aur ale României, multiplu medaliată, campioană mondială absolută la individual compus în 1999, a scris o carte despre propria-i viață. E cu neputință să citești experiența asta și să rămâi stană de piatră:
„Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.
Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, [subliniere]tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.[/subliniere]
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!
La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele.” (text care aparține Mariei Olaru, publicat pe tolo.ro)
Dacă așa se face performanța, dacă numai cu suferință se ating idealuri sportive, spun NU, mulțumesc!. Sau NU și atât! Copilul meu n-are nevoie de asta. Și niciun copil din lumea asta, dacă mă întrebi pe mine. Copiii TREBUIE să râdă sincer, să se joace uitând de timp, să trăiască viu, autentic, din plin această perioadă, fundament al stării de bine și de creștere echilibrată pentru toată viața! Să se tăvălească, să se rostogolească, să alerge, să sară, să se cațere, să bată mingea etc. Acesta este sportul care îi ajută.
Sub stindardul Mens sana in corpore sano, sportul de performanță și-a atras susținerea părinților. Cu asta și cu disciplinarea. Sportul disciplinează, spune toată lumea. Da, sportul făcut de plăcere și într-un mediu echilibrat și sigur pentru copii, cu adulți care folosesc instrumente pozitive și inspiraționale, da, îi responsabilizează, îi face să intre în competiție cu ei înșiși, le ridică stima de sine. Aceștia sunt copiii cu un corp armonios dezvoltat și cu o minte sănătoasă, nu cei pentru care sportul implică și dramă.
Nu vreau ca al meu copil să facă performanță! Echilibru, spre asta tind în educația lui Rareș. Pentru mine, performanța înseamnă prea mult, delăsarea, prea puțin. Pasiunea, plăcerea de a întreprinde ceva, orice, este ceea ce vreau să-l îndrum pe copilul meu să găsească. Cu efort, dar nu cu suferință. În competiție cu el, nu cu ceilalți. Aceasta cred eu că este calea spre creștere sănătoasă.
M-a ajutat mult să ajung la această convingere experiența personală. Eram în clasa a V-a și aveam antrenamente la gimnastică trei zile pe săptămână, uneori, se adăuga și a patra, sâmbăta dimineața. Mergeam pe jos singură. Făceam 15 minute de acasă până la stadion, 15 minute de la stadion acasă. Pe drumul de întoarcere, îmi imaginam că mă așteaptă mama acasă cu brațele deschise. Eram obosită, ritmul de antrenament crescuse, la fel și țipetele antrenoarei. Rezistam cu greu fără să plâng. Apoi, nu mai făceam față cu ritmul de la școală, pentru că îmi ridicasem singură ștacheta foarte sus.
Antrenoarea mi-a propus să mă trimită la Deva. Ceea ce a fost, pentru o vreme, măgulitor și antrenant, desigur, dar o discuție cu un om care mi-a fost mentor toată viața, mama, a schimbat radical decizia mea. Mama voia să aleg în cunoștință de cauză și am făcut o listă cu argumente pro și contra. Aveam să renunț la școală, la prieteni, la maidanul din spatele blocului, la codrul de pâine pe care-l șterpeleam ca să nu pierd timp cu mâncatul, la surorile mele și, cel mai important, la îmbrățișările ei și la blândețea cu care mă iubea chiar și când greșeam. Hrană indispensabilă pentru mine și sufletul meu.
Orice alegere presupune și o renunțare, dar ceea ce aș fi pierdut dacă alegeam performanța sportivă încărca într-un mod covârșitor talerul pentru NU. Și Nu! a fost. Fără pic de regret. Mulțumesc, mama!
Citește articolul lui Cătălin Tolontan aici.
Sursa foto aici.
