În vara dintre a X-a și a XI-a am vândut înghețată. Au fost primii bani câștigați. Puțini. Dar m-am simțit bine să-i fac eu. Mama n-a fost de acord, tata nici n-a știut. Societatea condamna, atunci, părinții care-și lăsau copiii la muncă. În plus, munca pe bani o făcea minorul care nu era amator ori capabil de a învăța. Așa gândeau cei mai mulți oameni. Ori mama nu voia să fiu eu umilită. Ceea ce s-a și întâmplat. O doamnă a venit special la mine, n-a cumpărat, doar mi s-a adresat: 'Păcat de tine, ești frumoasă! De ce nu pui tu mâna pe carte?!' I-am zâmbit doar. Atât de tare a contrariat-o atitudinea mea, că a plecat fiind convinsă că-și pierde timpul cu mine, eram un caz deja pierdut...
Nu mi-era rușine să muncesc. Mi-a propus cineva și am acceptat, era o experiență nouă. N-aveam bani, dar nici frustrare că nu-i am. Nu-l simțeam un minus, nici un plus, pentru că banii n-au fost un subiect tabu între mine, surorile mele și mama noastră. Noi aveam toate un buget lunar, salariul mamei și alocațiile noastre, și-l administram împreună. Pe mama n-am auzit-o niciodată spunând că n-are. Dacă avea în portofel bani de-o pâine, ea avea. Nu s-a plâns de lipsă niciodată. Și, dacă mama era optimistă, la noi asta ajungea. Așa am crescut. Am știut întotdeauna valoarea banilor, dar nu i-am ridicat la rang de valoare niciodată.
Altele erau valorile cu care am crescut. Prietenele mele nici ele nu aveau, dar, ca și mine, aveau tot ce le trebuia la momentul respectiv înăuntru. Aveam ambiție, determinare, crezul că banii nu sunt un scop în sine. Scopul nostru era să învățăm, să acumulăm, eram ca niște bureți.
Așa încerc să-l cresc și pe Rareș. Eu. Soțul meu a trăit în altă normalitate și e mai greu cu schimbarea, dar nu imposibil, se pare. Îi mai pune copilul de 6 ani oglinda în față. Obligat-forțat!
Banii trebuie să circule. Atitudinea în fața banilor este ideal să fie una optimistă, relaxată. Banii nu sunt ochiul dracului, dar nici o valoare! Banii vin și rămân după pasiune, cunoaștere, muncă, determinare, constanță, integritate. Altfel, vin și pleacă... Asta am învățat de la mama mea. Așa gândea liceana, așa gândește și mama de acum.
Atunci, n-am știut de ce n-am simțit nevoia să-i răspund doamnei, acum, știu. Deși liceană, aveam deja în minte cine sunt și ce vreau. Nu aveam de demonstrat nimănui nimic. Nu mă hrăneam din ce cred străinii despre mine. Aveam pasiuni, aveam visuri. N-aveam frică de eșec. Cred că era și un pic de inocență, mai multă. Dar era convingerea că pot, ambiția că nimeni și nimic nu mă poate face să mă abat de la drumul meu, niciodată lipsa banilor! Altceva ori altcineva, doar dacă voiam eu, iar eu nu voiam. Punct. Eram vulnerabilă la tot ce însemna familie, prietenie, plângeam des și la primul stimul, dar, dacă era vorba de învățat și drumul meu, deveneam stană de piatră. La fel, surorile mele. A pus mama ingredientele potrivite: nu au interesat-o notele, premiile, coronițele, venea la școală numai la ședințele cu părinții, nu a pus presiune pe noi cu învățatul niciodată, dar ne-a repetat constant că învățăm pentru noi și pentru devenirea noastră. Mama nu era mândră de noi când reușeam. Mama era mândră de noi!
Sursa foto aici.