Mulți părinți confundă educația democratică (,) cu educația permisivă. Sunt două concepte total opuse. Educația democratică este blândă, bazată pe conectare, dar nu exclude limitele. Copilul nu face tot ce vrea el și când vrea el, pentru că asta îl va afecta, în viața de adolescent și adult, în aceeași măsură în care îl poate afecta educația autoritară. Lipsa de limite este, pentru mine, pe același plan cu pedeapsa, pentru că înseamnă tot o fugă a părintelui.
Copilul plânge că vrea luna de pe cer. Părintele autoritar îi oprește plânsul cu o amenințare, pedeapsă, condiționare, palmă, iar cel permisiv i-l oprește cu o recompensă. Nici unul, nici celălalt nu a rezolvat problema. Și într-un caz, și în celălalt, părintele fuge. Nu-l învață nimic constructiv pe copil, care, din tot ce s-a întâmplat, înțelege că exprimarea unei emoții sau a unei nevoi este interzisă, sau că un astfel de comportament este de pus în practică atunci când vrea să câștige ceva.
În educația democratică, părintele conștient se întreabă de ce are nevoie cu adevărat copilul, ce vrea el să transmită prin cererea exagerată. Înțelege că resursele pe care copilul le are sunt puține și îl ajută cu ale lui. Se apleacă la nivelul lui cu empatie pentru ceea ce simte și încearcă să ajungă la cauză.
Uneori, cauza poate să fie lipsa informațiilor, mai ales când copilul are până în 2 ani. Și, atunci, îi explică blând că nu poate să-i dea luna de pe cer și de ce, folosind cuvinte pe care copilul să le poată înțelege. Este foarte simplu să își dea seama dacă aceasta a fost sursa plânsului, doar spunându-i: 'Uite, nu pot să îți dau luna, dar putem să ne jucăm și să ne imaginăm că luna este piatra asta, iar soarele, uite, soarele să fie păpădia. Vrei?'
Dar, de cele mai multe ori, plânsul se transformă într-o adevărată criză, cu furie, tăvălit pe jos etc. Părintele conștient știe că al său copil îl iubește și nu vrea să-l manipuleze, rănească, șantajeze, rușineze et. și că alta este cauza: o nevoie neîmplinită (de iubire, atenție, apropiere fizică, de acceptare etc.) sau o emoție puternică (adesea, este frica). Atunci, părintele pune o limită blândă. Am să vă explic când și cum spun eu NU copilului meu.
Mie mi s-a întâmplat ca Rareș să facă repetate crize de furie când eu îl duceam într-un mediu pe care el îl simțea ostil și îl lăsam acolo. În fiecare zi. Ei bine, tot în fiecare zi, ajungeam la furtuni din cele mai puternice. Toată furia lui se îndrepta către mine, pentru că eu decideam pentru el. Se simțea abandonat, neiubit, simțea frică, dezgust și toate se manifestau prin furie...
- Mami, vreau apă!
- Da, iubitule, poftim apă!
- Nuuu, vreau apă! Nu vreau apă, vreaaau aaaapă!
Când începea să mă lovească, eu veneam cu limita blândă. Recunosc, nu mi-a ieșit la început și a fost nevoie de mult exercițiu cu mine și cu emoțiile mele de copil rănit ca să răspund conștient comportamentului lui Rareș. Încercam să-mi mențin calmul și, dacă nu reușeam, îmi dădeam mie un time out, apoi, mă apropiam mai mult de el, coboram la nivelul lui și îi țineam mânuțele. 'Iubitule, văd că ești furios. Te înțeleg și vreau să te ajut, dar NU te las să mă lovești. Îți țin mânuțele pentru că nu vreau să mă lovești. Mă simt rănită când tu mă lovești, nu-mi place. Uite, poți să lovești perna asta, este în regulă, ca să te descarci, dar NU pe mine și NU pe nimeni. Sau hai să lovești sacul de box!'
Dar nu, el voia să, astfel, să mă determine să-l ascult, să decid împreună cu el dacă mediul este unul potrivit sau nu pentru el. Și o făcea cum putea și știa el mai bine! Și continuam tot blând, tot cu empatie, dar ținându-i mânuțele: 'Iubitule, știu că vrei să-mi spui ceva cu asta! Ți-a fost frică azi că n-am să vin să te iau? sau Te-a supărat cineva acolo, la grădi?'
Și, atunci, izbucnea în plâns și eu îl luam în brațe și el plângea la mami a lui în brațe chiar și o oră. Apoi, făceam un joc din care aflam ce s-a întâmplat, sau îmi spunea chiar el seara, în pat, înainte de culcare. Și mai plângea puțin... și se elibera!
Sursa foto aici.
