Am primit, azi, un buchet proaspăt cu liliac și narcise. Atât m-a bucurat, că, mult timp după, am stat pur și simplu privindu-l. Câteva minute, am inspirat adânc și nu mă săturam. Voiam să simt toată aroma și voiam să nu se termine bucuria. Încă nu s-a terminat. E toată casa un parfum! E minunat cum un gest atât de simplu, mic, care costă puțin poate să mă facă atât de fericită!
Cred că asta trăiește și copilul nostru când primește un gest mic, simplu, care costă puțin sau deloc, dar vine de la noi, cu iubire, joacă de-adevăratelea, conectare. Trăiește fericirea aia care încarcă și care el vrea să nu se termine. Nu vrea s-o piardă.
După meciul de handbal România-Israel, la care au stat în tribună, Rareș și soțul meu joacă un meci de handbal în fiecare seară, un fel de, că se termină distracția când ajunge primul la 10 goluri înscrise în canapea (poarta lor, unică). Dar o fac autentic. Meciul e meci, cu faulturi, cu mingi furate, cu tachinări, intimidări, dar cu energie din aia vie, cu râs de bucurie și emoție. Cu fericire! Pe care, Rareș, ca să o prelungească, ratează intenționat!
Fericirea asta, vă jur, nu i-am văzut-o cu nicio jucărie, deși are jumătate din cameră plină de jucării.
Copiii noștri vor ce vrem și noi. Caută sentimentul de bucurie neprefăcută, pură, vor să se simtă iubiți. Cer jucării, dar n-au nevoie de ele. Ei vor să simtă, ca să fie fericiți, nu doar să primească lucruri. Dar n-au vocabularul emoțiilor. Dacă ar fi să și știe să exprime ceea ce le cere sufletul, ne-ar spune în cuvinte că au nevoie de gesturi, de lucruri simple, mici, care costă puțin, dar valorează mult. Au nevoie de noi cu ei. Și noi ne dăm peste cap să facem bani ca să-i bucurăm....
