Am scris articolul Prima la premiul II acum ceva vreme și l-am scris cu mare greutate, pentru că vorbește despre copilul din mine... M-am întors de multe ori în copilărie și am privit cu ochi de adult experiențele pe care le-am trăit ca și copil, dar nu i-am vorbit niciodată copilului. Am făcut un exercițiu o dată, sub îndrumarea unui terapeut, de întoarcere în timp și dialog cu Aura copilul. De fapt, am încercat, dar nu mi-a reușit. Nu-i puteam pune o față copilului, n-o mai știam.
Am distrus pozele cu mine din perioada școlii primare și gimnaziale. Recunosc! Atât de mare impact a avut atitudinea învățătoarei mele față de mine... Nu m-a plăcut niciodată și nu a făcut vreun efort să îmbrace, măcar de complezență, cuvintele când mi se adresa sau sau să-și îmblânzească ochii atunci când mă privea. Nu a încercat niciodată să mă cunoască. Nu m-a întrebat nimic niciodată despre mine, despre ceea ce îmi doresc eu, nu m-a pus niciodată să aleg (era un privilegiu pe care îl oferea copiilor pe care îi plăcea), m-a scos în fața clasei fără milă și fără drept de apel, m-a arătat cu degetul ori de câte ori a avut ocazia. Nu a crezut în mine niciodată! Mă trata cu mediocritatea cu care mă și aprecia ca elev. Nu mi-a dat niciodată șansa să îi arăt ce am eu în interior.
L-am avut, pentru scurtă vreme, coleg de bancă pe Bucur. În timpul unei lucrări, Bucur a ridicat două degete și a spus: "Donșoara învățătoare, colega mea de bancă se ia după mine." Pesemne că-l supărasem cu ceva în pauză. M-am înroșit tare, dar era prea mult pentru mine ca să tac. Învățătoarea, deși știa că mințea Bucur, că nu aveam cum eu să copiez de la el, ci invers, mi-a retezat cuvintele și m-a mutat disciplinar într-o altă bancă, singură. "Ca să nu mai ai după cine să copiezi!", mi-a spus.
Pentru domnișoara Popa, erau importantissime disciplina, apretul și albul imaculat al manșetelor și gulerului de la uniformă, unghiile, aranjarea părului, pampoanele, bentița albă, frumusețea chipului. Aspectul exterior era tot ce conta, interiorul era interior, nu se vedea. De ce-ar fi contat?!
Iar eu voiam să mă vadă și pe mine. Poate că, dacă m-ar fi văzut, i-aș fi părut frumoasă. Mă vedea mică, urâțică, neinteresantă pentru niciun rol, neîncăpătoare în niciun basm, nepotrivită pentru nicio scenetă. Până când am început și eu să mă văd așa... mică, urâtă... Mă complexa părul prea cret, prea bogat pentru un trup atât de mic. Și îl prindeam în multe clame, îl siluiam, il voiam drept și puțin, așa cum îl avea ea. L-am tuns, într-un final!
Am luptat mult, cu stres, suferință pură de copil, să-i demonstrez că pot. Că sunt printre fruntași. Aveam un țel, s-o fac să se uite la mine și să-i pară rău că m-a făcut să simt că sunt un bob de mei într-un pumn de orez de soi!
Am reușit. Am ajuns fruntașă! Dar stima de sine a fost puternic afectată. Aș vrea să știe că m-a rănit, că, pentru un copil, orice referire, chiar și insinuare, la aspectul fizic este o crimă. Vreau să mai știe că, dacă impui stres în învățare, e degeaba! Reușita trebuie să fie pentru el, pentru copil, nu ca o luptă pentru a demonstra. Nu cu orice preț!
Astăzi, în spiritul Inițiativei #RidicăTePuternic, vreau să mă întorc la Aura, eleva fruntașă de clasa VI, care refuză să se privească în poza de la panoul de onoare:
Dragă copilă, ești frumoasă. Știu că tu nu te vezi frumoasă, ba dimpotrivă. Vreau să-ți spun că eu te văd cea mai frumoasă. Ai un păr superb! Este creț și foarte bogat, da, de-aia îl iubesc! Și scurt îmi place. Te rog, crede-mă, EȘTI FRUMOASĂ! Ești minionă și mie îmi plac minionele. Au un farmec aparte. Privește în sus când pășești pe coridoarele școlii! Și, când ajungi la etajul 1 al Școlii nr. 10, nu mai ocoli panoul de onoare! Știu că urăști poza cu tine și că ai da orice să dispară de acolo. Stai, te rog! Oprește-te! Întoarce-te. Acum, mergi până ajungi în fața panoului de onoare. Ești tu acolo și ești atât de frumoasă. Ce mândră sunt de tine, nu că ești la panou, ci că te-ai privit și te-am făcut să zâmbești. Ești frumoasă când zâmbești! Ești frumoasă și când plângi, nu trebuie să te ascunzi. Plânge-mi mie! Eu te ascult. Apoi, ridică-te puternică!
P.S. Poza cu mine copil este tăiată dintr-o poză cu sora mea mai mare, după serbarea ei de sfârșit de an, cu premiul ei. Și este singura pe care am păstrat-o din acea perioadă.
