Copilul meu nu reacționează mereu așa cum mi-ar plăcea mie să o facă. Și mă pune în situații dificile. Mă uit în jur și parcă aș vrea să-mi bag capul în nisip ca struțul.
Oricât de multe aș ști despre părinteală, oricât de multe și bine argumentate și extraordinare de integrat idei aș citi despre cum să crești un copil sănătos, despre cum să-l crești pentru el, nu pentru tine, când copilul meu face câte o "criză" și lumea mă privește cu o vădită compasiune, creierul meu întrerupe conectarea și mă lasă pradă emoțiilor. Și simt cum îmi urcă inima-n gât și sângele dă năvală în obraji. Și aș da orice ca Rareș să-mi vadă suferința și să înceteze comportamentul. Îi transmit prin toți porii că mi-e rușine, că sunt supărată pe el, dezamăgită. Uit, în momentele acelea, că eu l-am crescut așa. El nu știe de rușine, așa cum am știut și încă știu eu. El știe de conectare, iar eu, deconectată eu însămi, nu sunt în stare să mă conectez la el. Abia de aici începe furtuna.
Așa cum fac de obicei după o reacție nepotrivită a copilului meu, am inițiat o discuție despre ceea ce s-a întâmplat. Aseară, i-am povestit din nou despre cum noi avem voie să acționăm cum vrem noi atât timp cât nu ne rănim pe noi sau pe ceilalți. I-am povestit despre cum și eu am reacționat greșit, nu pentru că nu l-aș iubi, ci pentru că am și eu propriile mele stări. A fost o discuție foarte frumoasă și constructivă.
De altfel, Rareș este profund și analitic și nu se pierde cu firea, nici firul argumentării proprii. Și asta pentru că el este foarte autentic, prezent, n-are frică sau rușine pentru ceea ce crede și simte. Nu ca mine. Eu încă fac eforturi să scap de înregimentarea societății în care trăim, de mentalitatea colectivă. Eu, de multe ori, când vorbesc cu Rareș, îmi analizez bine replicile. El nu. Și îmi răspunde sincer, așa cum a făcut-o aseară, de am rămas zeci de minute trează după ce a adormit copilul meu, să "mestec" perspectiva lui Rareș. Cea corectă față de el, de altfel!
- Iubitule, ce crezi, eu simt că tu mă iubești?
- Eu te iubesc foarte mult.
- Dar crezi că eu simt asta?
- Mami, nu știu ce să-ți răspund la asta. Ce vrei să zic, da sau nu?! Că nu știu ce e mai bine să zic, da sau nu!
- Ce crezi tu, asta vreau să-mi zici.
- Păi, mami, cum să știu eu ce simți tu?! Eu sunt altfel decât tine. Suntem diferiți. Eu simt într-un fel, tu simți într-un fel...
Este minunat copilul meu. Este impulsiv, genul răzvrătit, care nu respectă o regulă decât dacă o înțelege ca fiindu-i de folos, altfel nu, nesupus, dar, în seara asta, mi-am dat seama că este minunat că este așa. Faptul că i-am permis să fie el însuși, să ia decizii, să aleagă, să lase emoțiile să curgă, să le descarce, toate astea l-au făcut un copil conștient de emoțiile lui. Rareș trăiește din plin tot ce simte, fără frică. Asta trebuie să învăț eu de la el, nu el de la mine. Asta au copiii în plus față de noi, autencicitatea și puritatea emoțiilor. Noi avem în minus față de ei că le ascudem pe cele care nu fac cinste societății!
Sursa foto aici.
