Abia după ce m-am împrietenit eu cu emoțiile mele, copilul meu m-a crezut când i-am vorbit despre curaj, încredere, forță.
Frica mi-a dat mie de furcă. Și am început să mă împrietenesc cu ea când mi-am dat seama de ce este în stare o mamă doar cu gândul. Episoadele de febră ale copilului meu - care erau toate pe același calapod, debut brusc, nocturn, cu frison, risc de convulsii - au încetat când eu am reușit să ies din cercul de frică în care mă învârteam de atâta timp, de când Rareș a intrat în convulsii febrile. Vreme de doi ani. Într-o noapte din cele descrise mai sus, mi-am privit copilul așa cum trebuie să facă orice mamă. Nu l-am văzut bolnav, ci perfect sănătos. Era doar chestiune de credință. Am înțeles că organismul lui așa se dezvoltă, întrând în contact cu tot soiul de "necunoscuți". Apoi, i-am și spus-o crezând eu cu adevărat: 'Iubitule, ai febră, dar ești foarte bine, nu ești în pericol. Crești. Organismul tău devine mai puternic.'
Dacă ar fi să o iau de la capăt, m-aș uita în ochii bebelușului meu și i-aș transmite că este în siguranță cu mine, că sunt puternică și nu mi-e teamă de nimic. Fără cuvinte. Că simte durere de la colici, dar că este trecătoare, că nu are nevoie de mai mult decât căldura mea. Că nu i se întâmplă nimic nici când nu este la mami în brațe. Că simte durere la gingie de la erupția dentară și că și ea e trecătoare. În plus, joaca noastră poate să facă durerea mai mică.
Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu mi-ar mai fi teamă să plângă bebelușul meu. N-aș mai plânge cu el, pentru că acum știu că plânsul lui nu derivă din suferință, ci o eliberează. Plânsul face bine, foarte bine, e o descărcare. Nu i-aș mai distrage atenția de la plâns, l-aș asculta și i-aș spune: 'Da, iubitule, te înțeleg! Plânge-mi mie, eu te înțeleg. Plângi cât ai nevoie.'
Emoțiile ne ajută să creștem dacă le acceptăm ca făcând parte din noi. Întâi, pe noi, părinții. Copiii noștri sunt parte din noi și ne vor urma dacă ne simt autentici. Imediat ce m-am împrietenit cu fricile mele, i-am povestit lui Rareș că este în regulă să simtă emoții, că ele fac parte din noi. 'Nu, mami, nu suntem mai slabi dacă avem emoții, ci mai puternici când ne și împrietenim cu ele. De noi depinde.'
Spre exemplu, Rareș nu voia să meargă la înot, să mai meargă. La a treia ședință, a fost aruncat în bazin deși refuzase. Asta, acum un an. De curând l-am înscris din nou la înot, la cererea lui, la alt club. Cu o zi înainte de prima ședință, au început emoțiile.
- Mami, îmi pare rău, dar nu vreau. Nu pot să merg la înot. Chiar nu pot. Vorbește tu, sună și spune că eu nu mai vreau să merg. Nu sunt pregătit.
- Te înțeleg, iubitule! E în regulă ce simți. Este o frică, nu-i așa?
- Nu, nu mi-e frică! Numai că o să mă arunce în bazin! Și eu nu vreau.
- Uite, primul pas este să fii hotărât să mergi cu tot cu frică, să vrei. Apoi, îi spui antrenoarei să nu te arunce în bazin. După primul antrenament, o să vezi, te vei simți foarte bine că ai reușit!
- Nu, nu pot.
- Știi? Și mie îmi e frică uneori, și lui tati. Frica este o emoție. E și ea a ta, ca și bucuria. Doar împrietenește-te cu ea. Eu așa am făcut.
- Cum?
- Când eram mică, îmi doream foarte mult să mă dau pe un tobogan pe care se urcau copiii mai mari ca mine, dar îmi era foarte frică. Aveam, așa, niște emoții mari și, de fiecare dată, urcam scările până la jumătate și coboram. Apoi, m-am trezit spunând copiilor că eu mă voi da de sus de tot. Nu m-au crezut. Am urcat și, pe la jumătate, voiam să cobor, mi-era frică. Apoi, m-am gândit că eu pot și am început din nou să urc. Pe măsură ce înaintam, nu mai simțeam frica. Mă gândeam deja la cum o să mă simt în timp ce cobor pe tobogan și după. Și a fost super. A fost prima dată când am reușit singură și am fost foarte mândră de mine.
Ideea e să nu renunți.
În seara aceea, Rareș a plonjat între hotărârea că va merge la înot, fiind prieten cu emoțiile lui, și decizia de a renunța, cu plâns. A doua zi, a intrat sfios, un pas înainte, jumătate de pas înapoi. A rugat-o pe antrenoare să nu cumva să-l arunce în bazin. L-am lăsat cu lacrimi în ochi, dar eu i-am zâmbit larg și i-am transmis că va fi bine. A și sărit singur în apă. A ieșit victorios și foarte mândru de el: 'Mami, am reușit. Vreau să vin la înot, îmi place așa de mult!'
Apoi, l-am mutat la altă grădiniță. Îi este foarte bine, mult mai bine. Și, pentru că mie nu mi-a fost deloc frică de schimbare și mi-am ascultat instinctul de mamă, el a fost deschis să se împrietenească și cu emoția unui nou început. Și crește!
Sursa foto aici.
