Cum ar fi ca, în loc să pedepsim doi copii care greșesc unul față de celălalt, să-i facem să fie prieteni?
Întâi de toate, vreau să lămuresc ce numesc eu pedeapsă. Ei bine, pedeapsă este atunci când copilul a greșit și tu vrei să-l înveți minte făcându-l să sufere. Îl pui la colț, îl ameninți, îl izolezi, îl scoți din grup și îl ții ostentativ lângă tine, îl rușinezi. Dacă unui copil îi este afectată stima de sine, aceasta este pedeapsă.
Voi ce vedeți în doi copii care greșesc unul față de celălalt, fie că se lovesc sau își aruncă un cuvânt urât, fie că râd unul de celălalt sau își refuză prietenia, fie că nu-și împart jucăriile? Că sunt răi, needucați, obraznici? Eu văd doi copii. Doi copii care experimentează, forțând limita. Doi copii care suferă, poate. Oricum, doi copii deconectați.
Decontarea se produce la nivelul creierului. Copiii, la naștere și chiar înainte de ea, primesc toate emoțiile, dar nu și manualul de folosire. Îl descoperă și îl însușesc pe parcurs. Nu au cortexul prefrontal dezvoltat, astfel că emoția nu poate fi gestionată. Ei simt și reacționeză imediat conform simțirii lor și structurii predefinite care se cheamă temperament. Copiii care, la vârste fragede, se rețin singuri din a face o criză o fac nu pentru că au deja o conștiință formată, ci pentru că le este frică. Copiii pot să simtă frică și din privirea adulților, și din refuzul acestora de a continua să-i iubească atunci când greșesc.
Consider că marea provocare nu este aceea de a face un copil disciplinat folosind metode opresive. Acestea funcționează și oricine le poate folosi cu rezultate imediate. Nu e niciun merit în ceva ce poate obține oricine. Iar disciplinarea aceasta nu dezvoltă copilul în sensul conturării unei conștiințe. Nicidecum.
Adevărata provocare vine atunci când apelezi la emoții pozitive, la dragoste și empatie. Și o numesc provocare pentru că cei mai mulți dintre noi n-au fost așa crescuți și nu au integrat mecanismul în propria lor conștiință. Este provocator să vezi mai departe de comportamentul copilului tău când comportamentul tău a fost modelat cu amenințări, pedepse, comparații, recompense, șantaj emoțional, refuzul iubirii, frică, rușine, dezgust.
Am stabilit că cei doi copii sunt deconectați. Nu le judec comportamentul. Nu-i pun să-și ceară iertare, nu ar face-o pentru că au înțeles că au greșit. Nu-i pedepsesc. Nu mă uit la ei cu privirea aia moralizatoare. Îi conectez. Mă duc înspre ei cu înțelegere și cu acceptare a greșelii lor. Cu zâmbetul pe buze, îmi propun să-i fac să râdă. Provocându-i, în același timp, să facă echipă: 'Uau, da' văd că aveți forță, tehnică bună. Chiar foarte bună, dar eu pot să fac o vrajă și să vă iau forța! Hm, numai să nu mă gâdilați, că nu mai merge vraja!'
Ei știu că glumesc, dar intră în joc și râd pe săturate. Iar râsul este terapeutic. Cei doi care și-au greșit unul altuia vor fi prieteni, dar nu forțați de adulți, ci ajutați.
Ultima dată, s-a întâmplat acum câteva zile și nu am pus eu în practică, ci o prietenă venită in vizită la noi cu fetița ei.
Sursa foto aici.
