Suntem diferiți, din fericire! Avem amprente unice. Dacă am fi fost toți la fel, cum am fi învățat ce este răbdarea, înțelegerea, iertarea, dragostea necondiționată? Dacă n-am fi fost provocați de experiențe, credeți că am fi știut? Nu, nu ne naștem cu răspunsuri, le căutăm toată viața. De multe ori, căutăm fără să știm ce căutăm și ne punem, incoștient, în situații care să ne rezolve ecuațiile. Alegem fără să știm rațional de ce o facem.
Până și copiii noștri vin cu o oglindă. Ne-o pun în față ca să ne vedem mai bine. Vrem sau nu să acceptăm, ne învață despre noi ceea ce nici nu știam că avem de rezolvat. Ne scot la lumină cele mai dosite emoții, ne trec prin ele cu viteza fulgerului și ne obligă să ne acceptăm și să ne iubim pe noi așa cum suntem, unici, frumoși, construiți din plusuri, dar și din minusuri. Pentru că numai așa putem să-i acceptăm și să-i iubim pe ei așa cum sunt, acceptându-ne și iubindu-ne pe noi întâi.
În căutarea noastră, mai și greșim, este firesc. Cine se crede părinte fără pată să arunce primul cu piatra. Apoi, copiii nu trăiesc într-un glob de cristal, trăiesc într-o lumea reală. Iar lumea reală este frumoasă așa cum e, diversă.
Scriu asta pentru părinții speriați de cererile, comportamentele, manifestările emoțiilor copiilor lor. Și eu am fost. Și am fost pentru că al meu copil mic era iute, agitat, nerăbdător, curios, neprecaut, impulsiv, energic, încăpățânat.
Nu a stat în landou. Fiind bebeluș, dacă încercam să-l pun pe spate, se înroșea, încrunta, încorda și, în final, izbucnea în plâns în încercarea de a se ridica. Apoi, n-a stat în cărucior. El voia pe jos, deși nu știa să meargă. A făcut primii pași la 10 luni și nu accepta să fie ținut de mână. Voia direct să alerge. Fiind în brațe, nu cerea jos, se arunca pur și simplu. Nu a mers cu premergător. Nu-l voia, se simțea îngrădit și singurul lui obiectiv era să iasă din el. L-am dat la o lună după ce l-am cumpărat, la a treia răsturnare a lui Rareș. Nu a stat nici în scaunul de masă. De câteva ori, l-am prins înainte de a cădea în cap.
Rapiditatea cu care făcea mișcările întrecea viteza mea de reacție, viteză încetinită de epuizare. Dormeam foarte puțin, mâncam pe apucate. Mă robotizasem. Peste, venea și atitudinea celorlalți. Copilul meu era prea iute, prea impulsiv, prea, prea. În stare firească de funcționare, n-aș fi băgat de seamă. Dar, atunci, până și eu ajunsesem să-mi doresc un copil netemperamental.
Am ajuns la un seminar de parenting care mi-a schimbat perspectiva. Încăpățânarea copiilor este o calitate. Acești copii vor crește dorindu-și, fiind ambițioși. Dacă pun la îndoială cererile părinților, vor pune la îndoială si cererile grupului în adolescență. Ei știu ce vor.
Vreau să mai spun ceva. Ne naștem cu emoții. Simțim încă din viața intrauterină. În plus, materialul genetic este și el colorat emoțional. Dar felul în care le scoatem afară este personal. Unii plâng, alții se retrag într-un colț, unii țipă, alții refuză, unii sunt triști, alții sunt furioși. Copii, în general, fac crize. Nu sunt răi, needucați, răzgâiați, neiubiți, abuzați, sunt doar copleșiti de emoții, emoții de tot felul, pozitive sau negative. Nicio manifestare a emoției nu este mai normală decât cealaltă. Părinții sunt datori să-i însoțească pe drumul lor, al copiilor. Copiii nu trebuie să-și inhibe emoțiile, nu trebuie să își pună lacăt la gură, la suflet, la mâini și la picioare. Este ideal să scoată tot din ce-i copleșește. Și, dacă nu o fac în fața părinților, o vor face într-un mediu străin, neempatic. Asta le va adânci suferința.
Rareș m-a învățat să mă iubesc eu pe mine așa cum sunt. Eu pe mine, nu ceilalți, cu tot ce sunt eu, cu bune și cu rele. Până să îl am pe Rareș, acțiunile mele se îndreptau, înconștient, spre iubirea celorlalți, spre validarea, aprecierea celorlalți. Acum, sunt eu. Și îmi las copilul să fie liber, liber să facă orice vrea el atât timp cât nu se rănește pe el ori pe ceilalți.
