De fiecare dată când se află într-un mediu ostil, sau doar străin, nou, copilul meu absoarbe ca un burete și, apoi, vine acasă și descarcă toate emoțiile acumulate. Si asta se întâmplă des. Ieri, s-au întâlnit emoțiile lui negative cu emoțiile mele negative.
De obicei, nu țip. Sunt empatică și pot să văd în spatele unui comportament urât al lui Rareș. Cunosc și experiența care-i provoacă emoția. Ieri, nu am mai reușit și am răbufnit. Am început să țip la el, dar rău. A fost ca o eliberare, am scos tot. Dacă mă intrebați acum, nici nu știu exact ce i-am spus. El a încremenit.
Am tăcut, m-am așezat pe un scaun și mi-am spus: Ok, am țipat la el, e cam speriat. Ce e de făcut acum?
M-am calmat. I-am spus și lui că am nevoie de un minut să mă calmez. Am început să respir mai profund și să mă las să simt. Am țipat pentru că m-am simțit neputincioasă, compleșită, speriată. Acum, și vinovată.
I-am cerut scuze copilului meu. Oricare ar fi fost comportamentul lui, manifestarea mea are legătură cu mine și cu ce am simțit eu, nu cu el. Am greșit și vreau ca el să învețe că atunci, când rănim pe cineva, mergem și ne cerem iertare. Suntem oameni și ne putem pierde cu firea câteodată, dar, când se întâmplă, ne-o asumăm. Acțiunile noastre sunt responsabilitatea noastră, nu a altcuiva.
I-am explicat ce am simțit eu înainte să reacționez țipând. Ce m-a făcut să-mi pierd răbdarea și că m-am oprit în momentul în care mi-am dat seama că manifestarea mea l-a rănit pe el. Iar eu nu vreau asta.
M-am conectat cu el. L-am luat în brațe și ne-am iubit mult. Am simțit cum Rareș mă îmbrățișa cu multă înțelegere, cu blândețea și empatia cu care eu îi ascult mereu plânsul. Chiar mi-a spus că îi pare și lui rău pentru comportamentul lui și că știe că n-am vrut să-l rănesc țipând.
- Mami, tu doar te-ai descărcat! Cred că ai și tu nevoie să fii furioasă. Să știi că te înțeleg. Eu mă bucur că ai fost furioasă și ai țipat, de fapt. Eu sunt mai mereu furios și mă enervează foarte tare că tu nu ești nervoasă.
- Mulțumesc că m-ai ascultat. Nu a fost ușor să mă calmez, dar am reușit. Am greșit față de tine și, ca să mă revanșez, o să-ți dau o sută de pupici.
- O sută?! Nu, nu vreau. Mami, nu mai vreau pupici.
Deja râdea în hohote. Dar nu m-am oprit. L-am alergat prin toată casa cu pupicii dupa mine. Cred că, până la urmă, experiența aceasta l-a ajutat. L-a făcut pe Rareș să se simtă foarte confortabil cu el și cu impulsivitatea lui. Acum, mami a avut nevoie să-și controleze furia. Iar el a pus în practică toate instrumentele pe care le folosesc eu când are el un comportament urât. A fost foarte empatic și și-a satisfăcut și nevoia de competență și control.
Sursa foto aici.
