Am vorbit cu Rareș despre nevoia lui de a se lupta cu băieții. Mi-am dat seama că se simte rușinat că lui îi place să se lupte. Și că și-ar dori să nu-i mai placă genul acesta de joc. Că a încercat să se abțină, dar nu reușește. Îi este foarte greu să respecte această regulă la grădiniță. Apoi, cu cât se străduiește mai tare, cu atât greșește și mai mult.
- L-am lovit cu piciorul pe X. Nu sunt eu vinovat, el este, pentru că...
- Dragul meu, tu l-ai lovit și el este cel vinovat? Nu înțeleg.
- Credeam că tu o să mă înțelegi..!
- Te-am întrerupt, îmi pare rău. Sigur o să înțeleg, dacă te las să povestești. Te rog, continuă.
- Mami, eu cu X și cu Y ne jucăm de-a eroii. Ne măsurăm puterile. Mami, X este mai mare, dar eu am tehnică mai bună și Y este mai rapid. (Este tot o veselie când povestește, nicio intenție de a face rău nu se traduce pe fața lui.) Uite. Ridică-te să-ți arăt.
X a venit cu mișcare nouă. E o lovitură cu piciorul. Asta!
- Au, asta chiar a durut!
- Dar X ne-a învățat. El este vinovatul, nu eu.
- Iubitule, eu înțeleg că tu l-ai lovit și pe el l-a durut. Și ție, acum, îți pare rău că l-a durut pe X, nu?
- Da.
- Ai vrut să-l rănești?
- Nu, cum să vreau să-l rănesc?! Mami, noi ne jucăm. Și... nici el nu e vinovat, cred eu acum. Că nici el nu a vrut să mă lovească pe mine. Of, cum să fac să nu mă mai lupt?! Și fetițele simt eu că nu mă mai plac... Dar eu mereu m-am luptat... Nu înțeleg de ce, atunci, ele mă plăceau (când erau permise jocurile fizice la grădiniță) și acum nu mă mai plac.
- Iubitule, ție îți place de tine?
- Cred că îmi place. Nu-mi place că îmi place să mă lupt la grădiniță. Îmi place de mine când mă lupt cu tati. Tati se pricepe la lupte.
- Uite, păstrează-ți forțele la grădi și fii un adversar bun pentru tati seara. Să știi că mie îmi place foarte mult de tine. Dar cel mai mult îmi place când te simt că îți place ție mult de tine, ca acum. Ești minunat!
Sursa foto aici.
