I-am povestit mamei mele cum a fost la Conferința de sâmbătă, 10 octombrie, cu Gaspar și Otilia.
Eu am fost un copil care, în primi 5 ani de viață, a plâns mult, zilnic. Hipersensibil. N-am prea multe amintiri, imagini cu mine. Dar păstrez și acum emoțiile. Știu ce simțeam. Și mă durea atât de tare "orice nimic" (așa spuneau unii), că plângeam. Nimeni în afară de mama nu m-a înțeles. Cine venea la noi în vizită, în vremea aia când copiii se creșteau cu ascultare, disciplină, rușine, o compătimea: 'Așa plânge mereu?! Cum reziști? Dacă erai a mea, nu te lăsam să plângi așa, degeaba. Da, eu îți dădeam și două palme, măcar să știi de ce plângi!' Poate și de-aia, mama n-a avut multe prietene...
Am întrebat-o de unde a știut ea că nu e în regulă să folosești metodele pe care toată lumea le folosea. Cum a reușit ea să se pună contra curentului. De unde știa ea atunci ce stă scris în cărtile de azi. Și mi-a răspuns atât de pe înțeles:
Aura, eu, când eram copil, aș fi vrut să pot să plâng. E. (sora ei mai mică) plângea înainte ca mama să vină cu nuiaua ruptă din alun. Voiam și eu să plâng, simțeam că, dacă plâng, mama o să vadă că sufăr și eu și se va înmuia, dar nu puteam. Apoi, vedeam la E. că, după ce trăgea un plâns zdravăn, putea să se joace. Eu nu. Țineam durerea aia cu mine zile întregi. Iar mama spunea că sunt mândră, obraznică, nepăsătoare. Și eu mă revoltam și-i răspundeam, țipam.
Nu mă durea bătaia, mă durea nedreptatea. Nu mă asculta și eu voiam să-i explic. Și, în timp ce mă bătea, nu-mi curgea o lacrimă. Și îi răspundeam, atât cât mă ținea pe mine curajul atunci: 'De ce mă bați? Nu ești dreaptă! Poți să mă bați până mâine, nu mă doare. N-am greșit cu nimic'. Poate că greșisem, dar intenția mea nu fusese una rea. Ei, mi-am propus ca eu, ca mamă, să ascult, să văd dincolo de comportament. Cum să te cert? Cum să nu te las să plângi? Te durea ceva, doar vedeam asta. Ți-am dat, v-am dat, tot ce aș fi vrut eu să primesc.
Uite, Rareș al tău se manifestă cum mă manifestam eu, dar este hipersensibil ca tine. Tu veneai din medii străine încărcată. De la creșă , de exemplu, ca o bombă cu ceas. Întâi, plângeai o oră, apoi, îmi spuneai toată suferința ta de acolo. De multe ori, nici nu era despre tine. Doar despre mediul de acolo, despre cearta îngrijitoarei cu o altă persoană din creșă, despre pedeapsa aplicată unui alt copil, despre NESIGURANȚĂ!
Știi, m-am luptat cu două directoare de creșă, să vă mut, pentru că tu îmi spusesei că vă spală cu apă rece, că țipă la voi, că, drept pedeapsă că nu ai făcut la oliță când aduceau ele olițele pentru toți copiii, te țineau udă. N-am să uit cum mă priveau, ca pe o nebună, cum se antrenau una pe cealaltă să mă convingă că tu, "un țânc, un răhățel cu ochi", mințeai și că nu e drept și respectuos față de ele să te cred pe tine în detrimentul unor adulți.
Nu mi-a păsat ce cred ele, ce cred ceilalți. Am luptat pentru ce este drept pentru copiii mei, pentru sufletul lor. Pentru că eu știam, de copil, cât doare sufletul. Pe mine nu mă durea bătaia fizică, mă dureau cuvintele, mai mult, că mama credea că o face din iubire. Știu că ne-a iubit pe toți mama, dar nu cum simțeam eu să fiu iubită, ci cum se iubeau copiii pe atunci.
Ei, după ce îți plângeai suferința, râdeam în hohote. Mai știi? Ești un copil minunat. Toate trei sunteți minunate. Și Rareșel este. Draga mea, vorbesc cu el și parcă vorbesc cu tine când erai copil. Are aceeași căldură. Are o inteligență emoțională dezvoltată! Și este exact ca tine, foarte sensibil. Să nu te lași convinsă de altceva. Noi, adulți ori copii, suntem oameni, nu roboți! Cine nu înțelege asta mai are multe lecții de învățat.
Sursa foto aici.
