La #puterearelațiilor am făcut LP (Listening Partnership). Obișnuiesc să folosesc instrumentul ăsta cu o persoană foarte apropiată, inconștient, venind din noi două, fără ne fi învățat cineva înainte. Eu vorbesc, ea mă ascultă. Ea vorbește, eu o ascult. Fie că vorbește ea, fie că vorbesc eu, amândouă descuiem cămăruțe.
Știți, probabil, că le-am scris Otliliei și lui Gașpar înainte despre teama de abandon a copilului meu, a mea. Știți, probabil, despre șocul pe care l-am suferit când copilul meu a intrat în convulsii febrile la doar 10 luni și jumătate și că această experință a produs avalanșa care m-a spulberat pe dinăuntru.
Este adevărat că îți dai seama de ce ai lângă tine abia atunci când îl/o vei fi pierdut. Și suferi, și ai mai vrea o șansă. Doar că eu mă pierdusem pe mine. Mă voiam pe mine înapoi. Unde te găsești pe tine când te pierzi?! Ca să îți mai ceri o șansă?! Ei bine, tot în tine. Dar este nevoie să faci lucrurile altfel, să schimbi ceva. Exact cum te raportezi la un alt individ după ce l-ai pierdut. Dacă suferința te-a făcut să-ți găsești și accepți vina, ești pe drumul cel bun. Deja ai schimbat ceva. Așa e și când te pierzi pe tine, doar că mult mai consumant. Și, când de energia și starea ta de bine mai depinde și un alt suflet, copilul tău, e răvășitor... Răvășirea asta m-a împins să scriu!
Toată conferința, Gașpar a vorbit despre mine, despre vina mea, vulnerabilitatea mea, rușinea mea. (Să ridice mâna cine a mai simțit asta!) De unde știa el despre tata, sora mea, viața mea și lupta din interiorul meu cu mine?!
Apoi, cum să se întâmple ca, lângă mine, la conferință, să se așeze o persoană care a trăit o experiență similară cu a mea, să o simtă la fel, ca pe o avalanșă care a spulberat-o pe dinăuntru și să se vrea pe ea înapoi?! Nimic nu e întâmplător, nu?
O știam pe Tily Niculae de la televizor, dar n-am remarcat-o până să vorbească, la începutul lunii iunie, într-o emisiune despre ea, convulsii febrile, psoriazis. Subiectul, suprapunerea, ea cu tot cumulul de trăiri ale ei m-au răvășit din nou. I-am scris, mi-a răspuns. Cu aceeași empatie, deși eram printre sutele de oameni care-i scriau, desigur. Nu ne-am întâlnit niciodată. Iar, la conferința de sâmbătă, deși împărțeam aceeași "măsuță de cafea", nu ne-am întâlnit privirea. Cred că aveam amândouă nevoie să integrăm fiecare cuvânt de până atunci. N-am văzut-o până la momentul LP. Și am vorbit și eu, și ea și am descuiat aceeași cămăruță. Și, pentru că mai aveam atât de multe să-i spun, continuu aici.
Dragă Tilly,
Știu ce ai simțit în seara când Sofia ta a făcut convulsii febrile. Știu, pentru că am trăit aceeași experiență. Te sfâșie. Eu simțeam să vomit, să leșin, să merg la toaletă, dar nu aveam timp de toate astea... Nu-mi tremurau picioarele, ori mâinile, tremura toată carnea pe mine. Creierul meu, și el convulsiona odată cu puiul meu. Părea să fie sfârșitul. L-aș fi dus pe al meu cu demnitate, dar părea să fie sfârșitul copilului meu... Iar eu, mama lui, unica lui legătură de până atunci cu existența pe pământ, nu făceam nimic. Asta a declanșat avalanșa, neputința mea! Copilul meu murea la mine în brațe și eu nu știam să-i spun decât: 'Te iubește mami. Mai avem puțin. Rezistă!' Aș fi vrut să pot să-l asigur că va fi bine, că sunt niște convulsii febrile și că nimeni și nimic n-o să-l ia de lângă mama lui. Dar nu știam asta...
De aici, vulnerabilitate, teamă, nu, frică permanentă, vină. Erodare! Paranoia! Spasme! Dureri fizice! Indigestie! Toate ale mele. Și pe toate ale mele le vărsam, printr-un fir direct, în copilul meu. De aici, episoade multiple de febră foarte mare, toate pe același calapod, debut brusc, noaptea, mâini, picioare gheață, frison la limita convulsiei. Aveam Diazepam Desitin soluție rectală în frigider, acasă la mine, acasă la socra mea, acasă la mama mea, la Călărași. Aveam mereu o cutie întreagă cu fiole de algocalmin, nu eram în siguranță doar cu o fiolă, deși, de multe ori, nu o foloseam.
În somn, îl verificam constant de febră. În fiecare noapte. Abia dacă reușeam să dorm profund o jumătate de oră pe noapte. Și asta timp de aproape patru ani. Și cred că n-aș fi fost în stare să fac eforturi să mă aduc înapoi mie, dacă Rareș al meu nu ar fi manifestat simptome. Era irascibil, furios, mă provoca. Era afectuos, o exprima în cuvinte, gesturi, felicitări. Comportamentul lui striga: 'Trezește-te, mami!' O voia pe mami a lui înapoi și, parcă, îmi arăta cum eram eu și cum sunt acum.
N-am făcut psoriazis. Nu pe afară, l-am făcut pe dinăuntru. Eram carne vie!
Nu am apucat să-ți spun că eu, acum, sunt pe drumul cel bun. Mai am puțin, foarte puțin, să fiu mai luminoasă, mai veselă, mai conștientă de ce am în mine chiar decât eram înainte de avalanșă. Și întâlnirea cu tine, cum ești tu, cum simți tu, toate mi-au dat și mie forță. Te simt un om minunat!
Uite, la mine, s-a produs ceva în momentul în care Rareș, febril fiind, mi-a dat mâna la o parte: 'Mami, nu mai suport să-mi pui mâna pe frunte! Nu, nu mă mângâi, mă verifici dacă am febră. Dacă vrei să mă iubești, fă-o cum o faci când nu am febră!' Atunci, am înțeles că, deși îi vorbeam despre ce este febra, doar un clopoțel, cum am mai spus, deși îl îmbrățișam aparent senină și iubitoare și dătătoare de putere, comportamentul meu, energia mea îi traduceau altceva: 'Rareș, încă mai ai febră. Nu e bine, nu e deloc bine. Mi-e frică să nu faci iar convulsii.'
Apoi, un medic homeopat (în care am crezut cu adevărat) mi-a recomandat un remediu pentru starea febrilă a copilului meu. A funcționat! A fost prima dovadă că, dacă eu cred în ceva, și copilul meu o va face.
Apoi, la nici două luni, după o noapte albă cu Rareș febril, a urmat o zi fără pic de febră. Atipic, ne-mai-întâmplat până atunci. În contextul ăsta, am primit o invitație în oraș de la o prietenă foarte apropiată. De altfel, ea m-a ajutat mult in procesul de regăsire. Nu m-a judecat, doar m-a ascultat. Mi-a spus: 'Dacă tu crezi că el n-o să mai facă febră mare, și el va crede același lucru. Mare parte din starea lui este cauzată de frica pe care o simte din el, dar, mai ales, din tine, cea care este datoare să-i asigure protecție.' Era logic, o știam și eu, dar când venea avalanșa, nimicea și cel mai puternic raționament logic. Acum, eram hotărâtă să spun NU. Copilul meu este bine și va fi bine.
Mă uitam la el și credeam cu adevărat că este perfect sănătos. Mai mult, eram recunoscătoare pentru sănătatea copilului meu. Și, pe măsură ce eu o simțeam, o simțea și Rareș. Era un exercițiu care consuma energie. Parcă învățam să merg din nou. Dar să mă vezi acum din nou pe tocuri! :)
În seara aia, am ieșit în oraș. Copilul meu avea să doarmă la maia. 'Doamne, ce faci?!' întreba Aura de jos. 'Schimbi ceva! Crezi și transmiți ceea ce orice mamă este ideal să transmită puiului ei, siguranță, pozitivism, adică iubire.', răspundea cu greu Aura de sus. A fost un hei-rup! Și știi ceva?! Soacra mea a crezut și ea. Nu m-a refuzat. A simțit că trebuie să fac asta. N-aș fi reușit lângă el, nu eram încă în stare.
L-am lăsat după o îmbrățișare cu partea aia din mine care era sus, l-am asigurat de toată dragostea și convingerea mea, de toată forța și sănătatea lui. Și am ieșit. Din priviri, prietena mea mă ridica. Știa ce e în mine. Am râs, m-am încărcat, am și dansat într-un club, după mulți ani...
Dis de dimineață, am găsit un copil plin de viață. Și am continuat pe drumul nou. Schimbasem ceva. Mai am de făcut schimbări, știu. Dar nu mai am sentimentul că mă vreau înapoi, ci pe o Aura care vrea mai mult decât era înainte. Se poate! Dacă eu pot, și tu poți, și oricine care se vrea înapoi. Eu voi fi lângă tine, dacă vei avea nevoie.
Mulțumesc, Tily, pentru ceea ce am retrăit cu tine. Mulțumesc, Otilia și Gașpar, pentru magie!
Fotocredit Cosmin Tuduran.
