Îngerașul nostru a venit după aproape 10 ani de așteptări. Și l-am primit așa cum cred că trebuie să fie primiți toți copilașii, cu dragoste, cu naturalețe, cu sănătate. Acum, are 1 an și 8 luni și ne răspunde cu aceeași dragoste, naturalețe și sănătate.
Au fost 10 ani în care am sperat, am visat, am trăit nu o dată cu convingerea că sunt deja mămică. Mergeam prin casă cu o pernă sub bluză și mă imaginam gravidă. De multe ori. Voiam și eu minunea mea. Apoi, am plâns, m-am revoltat, m-am simțit neputincioasă... Mă hrăneam cu speranță și eram fericită până în prima zi a ciclului menstrual. Lună de lună, acea zi îmi fura zâmbetul de pe față. Și plângeam. 'Nici în luna asta nu s-a întâmplat minunea!'
Mă bucuram pentru fiecare viitoare mămică pe care o vedeam pe stradă, gândeam cât de fericită trebuie să fie și-i zâmbeam lung, în semn că știam ce simte. Și, după, îmi răsărea tristețea, inconștient. 'De ce eu nu?!'
Minunea noastră s-a întâmplat după o fertilizare in vitro la o secție specializată, în cadrul unui spital important în Bruxelles. Poziția uterului a făcut imposibilă sarcina pe cale naturală. Primul care a aflat că eu sunt însărcinată a fost soțul meu. A primit vestea cea mare pe telefonul meu. Nu-l purtam în buzunar, să nu radieze, să nu afecteze în vreun fel posibila sarcină. Voiam ca totul să fie perfect. Și, pentru că locuiam în locul în care și munceam, am aflat că sunt gravidă la pauza de masă. Ne-am îmbrățișat și am plâns împreună. Bucuria a fost fără margini. Primul plâns al fericirii!
De atunci, m-am simțit cu adevărat frumoasă, specială, radiantă, sănătoasă, binecuvântată. În sfârșit, fusesem și eu aleasă. Și mulțumeam în fiecare zi divinității pentru darul oferit.
Din momentul acela, eu am fost mamă. Și îi spuneam cuvinte dragi, cât de dorit este și cât de mult l-am așteptat. Vorbeam cu el ca și cu un prieten pe care îl aveam în fiecare zi, dar un prieten special. Eram noi doi, eu și puiul meu, până venea soțul meu de la serviciu ca să întregească familia.
Din momentul acela, eu am fost mamă și mă hrăneam cu și mai mare responsabilitate. Am ales alimentația sănătoasă, am eu convingerea. De îndată ce mă trezeam, îmi luam semințele, nucile, alunele, așa cum eram obișnuită, de altfel, semințele de chia, semințele de cânepă decorticată și băutura verde (o pulbere amestec din 16 plante verzi printre care spirulina, chlorela, iarbă de grâu și orz verde, urzică, spanac), goji, alune caju, nuci braziliene, fructe și legume cultivate bio, fără pesticide. Fiecare masă era una consistentă și echilibrat gândită din punct de vedere nutrițional.
Mă plimbam foarte mult, mergeam pe jos, chiar și în ultima zi de sarcină, urcam și coboram scări, mergeam la cursurile de limbă flamandă, la întâlnirile de vineri cu locuitorii orășelului în care locuim, îmi vizitam prietenele și ele pe mine. Eram pozitivă, optimistă, râdeam mult, mă bucuram de tot ce se întâmpla în interiorul meu și de tot ce mă înconjura.
Totul a fost perfect din prima zi pânâ la ultima de sarcină. Nu am avut nici măcar greață, vreun pic de amețeală ori durere, nimic din toate astea.
Întâlnirea noastră a fost încununarea bucuriei. Am ales naștere naturală. Nici o secundă nu mi-am imaginat că aș putea să dau viața bebelușului meu altfel. Nașterea prin cezariană ar fi fost o opțiune numai dacă era absolut obligatorie o intervenție în urgență. Soțul meu a fost cu mine de la început. I s-a permis să intre în sala de nașteri, să fie lângă mine. El a fost și cel care a tăiat cordonului ombilical, și asta după ce mi l-au dat mie în brațe câteva minute bune, acolo, pe masa de nașteri. A fost al doilea plâns al fericirii. L-am privit lung, era așa de frumos, așa mic și gălăgios. A primit nota 10 în Scorul Apgar. Medicul ne-a făcut prima fotografie împreună.
Citește și Știi, cred că te iubesc!
Am știut cu mult înainte de a fi gravidă că voi alăpta. Laptele matern este moștenirea pe care o dai copilului tău, primul și cel mai prețios cadou. Abia așteptam să i-l ofer. Complotase la convingerea mea și experiența de doi ani ca asistent pe secția de neonatologie a Spitalului Județean Călărași.
Așa încât, de la prima nostră întâlnire, l-am pus la sân. Știam că trebuie să am lapte dacă insist. Aveam niște temeri, care nu erau ale mele. Nicio mămică din familia noastră mare nu și-a alăptat bebelușul mai mult de câteva luni. Cineva îmi spusese 'Tu nu o să ai lapte suficient, pentru că nu ai niște sânii mari'. Un mit. Sânii mei sunt potriviți greutății și staturii mele, dar asta nu are nicio relevanță.
Când lucram pe secția de neonatologie, încurajam mamele și le ajutam, le învățam cum să alăpteze. Știam că lactogeneza apare imediat după naștere și corespunde cu etapa inițierii colostrului cam până în ziua a 5-a de alăptare. Coslostrul nu este un lapte propriu-zis, este un lichid de culoare gălbuie, care conține o mulțime de minerale esențiale pentru sănătatea bebelușului. Acesta se transformă în lapte într-un interval de 4 săptămâni, însă, de regulă, cam după 5 zile, începe să apară laptele propriu-zis.
Lactația oferă, prin laptele secretat, nutrienți, vitamine, minerale și alte elemente esențiale din care bebelușul își ia absolut tot ce are nevoie pentru a se dezvolta armonios și sănătos. Secreția de lapte se menține singură pe toată perioada alăptatului, fiind permanent stimulată de actul suptului. De aceea, o mămică trebuie să pună cât mai repede după naștere și cât mai frecvent bebelușul la sân. În acest fel, se eliberează prolactina și, cu cât copilul suge mai mult la sân, cu atât se produce mai mult lapte.
L-am alăptat la cerere de la început. Iar, în perioadele lui de somn, mă mulgeam cu un aparat electric, astfel încât să nu rămână canale galactofore nedesfundate și să stimulez lactația. Eram așa de focusată pe alăptare, încât nu am realizat că picioarele îmi erau umflate de la statul prelungit în șezut, pe fotoliu, cu picioarele atârnate. Abia când am ajuns acasă mi le-am văzut... Nici nu era important să văd asta. Ceea ce realizasem era minunat. Îmi alăptam copilul, îmi hrăneam puiul cu lapte de la mine.
Mă mulgeam și acasă și îi dădeam cu biberonul. Voiam să mă asigur că îi este suficient laptele. După, mi-am dat seama că puteam să folosesc un cântar de bebeluși. Na, temeri și griji, zic eu, ale unei mămici aflate la prima experiență. Ei, m-am muls așa două săptămâni. Mă trezeam înaintea lui, pentru că știam cam când avea să deschidă el ochișorii, și mă mulgeam. Era o întreagă nebunie. Spălat biberoane, sterilizat, somn afectat, stres, grijă. Am renunțat la biberon după prima vizită la medicul pediatru. Bebelușul meu luase foarte bine în greutate și m-am simțit îndreptățită să renunt la nebunia biberoanelor.
De atunci, l-am pus mereu direct la sân. Vă mărturisesc că am experimentat ceva cu totul nou la început, sentimentul de respingere. Năzdrăvanul meu trăgea cu așa o forță, încât, de fiecare dată, îmi făcea răni. Am trecut și prin faza asta. Alăptatul era o durere a mea, dar, pentru că era o bucurie a lui nespusă, am mers mai departe. Apoi, cu timpul, a devenit și bucuria mea. Era momentul nostru intim, de dragoste reciprocă.
Nu m-am parfumat niciodată cât am alăptat. Foloseam deodorant fără parfum. Am vrut să mă simtă cu adevărat, să simtă mirosul mamei lui. Apoi, așa am gândit eu că o să-i transmit cea mai pură siguranță. Era la pieptul mamei lui.
În ceea ce privește alimentația mea și, totodată, a lui, în primele 4 luni de alăptat, am evitat alimentele care produc gaze, precum fasolea, varza, vinetele, fructele de pădure. Atât. Atât am evitat. În rest, am mâncat și crud, și gătit, multă ceapă și usturoi, foarte multe alge marine, sucuri verzi de două ori pe zi. Multe fructe și legume. Apoi, alune, nuci, semințe, super alimente.
Bebelușul meu a avut colici. Toți copiii au. Excepția o fac cei care nu au. Și, când făcea câte o criză de colici, îi încălzeam burtica și îi dădeam ulei de chimen, iar eu beam ceai bio pentru lactație care avea, printre altele, anason și fenicul.
Dragi mămici, vă sfătuiesc să mâncați cât mai sănătos. Și fructe, și legume, și ceapă, și usturoi, orice considerați că este hrănitor. Calitatea laptelui depinde în mod direct de calitatea alimentației mămicii. Copiii au colici, însă nu din cauza alimentației mamei, iar scaunul oricărui bebeluș alăptat este moale pentru că el se hrănește exclusiv cu laptele mamei, nu are cum să fie altfel. Iar mama, mama are și ea nevoie să se hrănească sănătos tocmai pentru ca organismul ei să reziste și cererii corpului ei.
Eu mi-am alăptat puiul 1 an și jumătate. În toată această perioadă, nu a fost niciodată bolnav. A avut mucișori, a strănutat, a tușit, desigur, dar nu mai mult de atât, niciodată. Temperatura i-a crescut numai în perioadele cu erupție dentară, nu mai mult de 37,5, însă nu am intervenit cu nimic. Corpul lui avea tot ce-i trebuia pentru a duce o luptă egală cu virusurile.
Noaptea a dormit și doarme lângă noi. L-am alăptat și pe perioada nopții, la cerere. Când se mărise, se trezea și se hrănea singur. Căuta sânul. Specialiștii încurajează alăptatul noaptea. Și asta pentru că se pare că laptele matern are, pe timpul nopții, cea mai bună calitate și se secretă și în mai mare cantitate decât ziua. Știu, o să întrebați 'Cum ne mai odihnim?'. Ne odihnim mai bine așa, conectate cu puiul. Alăptăm ca prin vis, dar cu conștiința trează, adică avem un somn conștient, dar odihnitor în același timp.
Am renunțat la alăptat când avea el 1 an și jumătate. Simțeam că, dacă nu se întâmpla atunci, avea să fie și mai greu mai târziu. Am luat decizia să nu îl mai alăptez și a durat două luni să o și pun în practică. Lăgătura care se creează între mamă și puiul ei înseamnă infinit mai mult decât conectarea fizică a bebelușului cu sânul. E o emoție acolo fără margini, o aparținere, o dependență, singura dependență sănătoasă și constructivă, o umplere. E sentimentul că oferi și siguranța copilului că primește. Ei bine, la asta mi-a fost greu să renunț.
Am citit că trebuie să renunți dintr-o dată la alăptat. Eu nu am simțit să fac așa. L-am ajutat să se adapteze, mi-am dat timp să mă adaptez și eu noii situații. El voia mereu sân, ca înainte. I-am explicat că mami nu mai poate, că el, acum, are dințișori, ceea ce este minunat, și cu ei poate să mestece, exact ca mami și ca tati. Și a plâns mult, iar eu l-am înțeles, nu mi-am pierdut răbdarea. L-am îndepărtat de sân cu blândețe. Am fost și mai prezentă în cererile lui de joacă. Ieșeam afară sau ascultam muzică, îi distrăgeam atenția cu activități pe care el le îndrăgea mult.
Citește și Cum am învățat eu să răspund comportamentului urât al copilului meu. Iubire necondiționată
La început, am scos mesele de sân din timpul nopții. Două săptămâni a fost nevoie ca soțul meu să doarmă cu el în dormitor (deși mergea la serviciu a doua zi), iar eu în altă cameră. Nu vă mint, am plâns primele nopți. Mi-a fost greu și mie, dar și lui. Apoi, nu i-am mai dat sân când am venit de la serviciu. Îl alăptam dimineața și seara. Treptat, a scăzut și lactația, și dorința copilașului meu de a primi sân. Cred că l-au ajutat mult și dispoziția mea bună, joaca, plimbările, poveștile.
Soțul meu a fost și este un tată foarte implicat. Este pentru puiul nostru a doua mamă. Noi ne completăm frumos, iar Teodor este un copilaș fericit. Acum, ne dorim al doilea pui, o surioară pentru el. Și să se întâmple natural. Și eu, și sotul meu avem atât de multe de oferit. Îmi doresc din nou să nasc natural, să alăptez, să-i ofer dragoste, naturalețe, sănătate.
Alăptați, dragi mămici. Nu este ușor, dar este cel mai bun start în viață pentru copilașul vostru.
Sursa foto aici.
