- Mami, vreau să-ți spun ceva!

- Ia, zi, iubitule.

- Mie mi-a plăcut mult mai devreme, când ne-am jucat de-a scos bâzdâca. Să mai facem așa, că-mi place mult jocul. Eu, când sunt furios, tu să îmi zici tot așa:' Îmmm, avem aici un băiat furios, foarte furios... Ce să facem noi să-l ajutăm? Da, clar, are o bâzdâcă! Dar unde?' Și să mi-o scoți așa, cu gâdilat, cum ai făcut, da?

- Gata, așa facem! Dar, iubire, ce s-a întâmplat mai devreme, ce te-a supărat, de ce ai venit acasă furios?

- Nici eu nu știu. Aș vrea și eu să știu. Dar tu ești mai mare, tu ar trebui să mă ajuți, tu să-mi spui mie! Mami, eu nu vreau să te mai fac proastă, chiar nu vreau, mai ales că tu ești comoara mea. Eu te iubesc mult pe tine, dar îmi vine așa... o furie .... mare și gata! Nu pot să o controlez.

- Cum a fost ziua ta? Cum a fost la grădi?

- Frumooos...

- Ți-a plăcut la engleză azi?

- Nu vreau să vorbim despre engleză. (Punct sensibil! Evident, aici era problema.)

- Iubitule, uite, vreau să-ți povestesc ceva de când eram eu mică.

(Povestea este despre învățarea limbii engleze, este reală, numai că s-a întâmplat când eu eram mult mai mare decât este copilul meu acum. Pe vremea mea, engleza era introdusă ca disciplină cel mai devreme în clasa a VI-a. Dar eu, ca să mă conectez mai bine cu el, am transpus-o în perioada grădiniței.)

Eram de vârsta ta și aveam o educatoare care ne vorbea numai în engleză. Uram să o văd intrând în clasă. De cum o vedeam, știam ce va urma și începeam să am emoții. Ea vorbea, eu nu înțelegeam nimic. Mintea mea era ocupată numai cu gândul: 'Să nu mă întrebe ceva, că eu nu înțeleg ce mă întreabă și iar o să-mi fie rușine că eu nu știu să răspund!'

Atât am apucat să spun... Fățuca i s-a luminat a: 'Nu sunt singur!', apoi a explodat:

- Mami, și eu pățesc la fel! Și, plângând cu suferință, a continuat: Mami, ceilalți copii râd la engleză, lor le place. Ei răspund repede și tare. Eu zic incet, nici eu nu mă aud, și nu vreau așa. Mie nu-mi place engleza, vreau să vorbești să nu mai fac engleză, că eu nu înțeleg nimic, te rog!

- Iubitule, te înțeleg.Te rog, ascultă povestea. Și eu am trecut exact prin ce treci tu. Și mimi (mama mea) m-a ajutat. Mimi, știi, nu știe engleză. Nici atunci nu știa. A luat cartea mea de engleză și a început să citească niște cuvinte. Eu râdeam în hohote, era tare caraghioasă. O corectam mereu, dar ea insista să pronunțe greșit. Zicea că nu poate altfel. Ea zicea la soare 'sun'...

- Bleguța și drăgăluța de mimi! La soare se zice 'san'.

- Daaa. Doamne, cât m-am chinuit să o învăț să se prezinte.

- Mami, eu zic așa: 'My name is Rareș and I'm five years old'. Ea cum zicea?

Și a intrat și tati în jocul nostru și i-am demonstrat, așa cum a făcut-o mama mea, că el știe engleză, doar că mintea lui, în loc să se concentreze pe a înțelege ce i se spune în engleză, e bombardată de gânduri și emoții. E ocupată cu altceva.

- Ia, gândește-te la un cântecel. Acum, cântă-l în gând. Rareș, how are you?

- Ce? Păi, mami, mai zi o dată, că n-am înțeles.

- Rareș, how are you?

- I'm fine, thank you.

- Vezi, nu e vorba că nu ai înțeles sau că nu știi engleză, mintea ta era ocupată cu fredonarea cântecelului, nu? Așa și la grădi.

- Mami, adică vrei să spui că eu știu engleză?! A intrebat cu atâta încântare.... N-a fost o intrebare pentru mine, ci pentru el, că nici n-a așteptat vreun răspuns din partea mea.

Citește și: Mama, tu ai proiectat în noi nevoia ta de copil de a fi iubită.

N-am mai scris de mult. N-am mai făcut-o pentru că simțeam că este multă teorie în ceea ce scriam, integrată, confirmată și simțită, de altfel, până în măduva oaselor, dar nu îmi ieșea mereu practica. Sufeream încă la fiecare izbucnire a copilului meu, la fiecare schimbare de comportament.

Nu-l pedepseam, nu-l loveam, nu-l etichetam, nu, nimic din ce l-ar fi putut afecta. Îi puneam limite, așa cum am învățat de la Otilia, dar cu o blândețe importată, nu autentică. 'Nu, mami, nu te las să mă lovești!' spuneam blând, cu voce tare, dar în gând nu scăpam de: 'De ce face așa, de ce mă rănește, cu ce greșesc eu să merit asta?! Ce să fac eu cu comportamentul ăsta al lui?!' Iar, dacă o făcea în public, era și mai rău, intervenea și rușinea.

Nu eram conectată la suferința lui, ci a mea.

Otilia Mantelers și Gașpar Gyorgy (apropo, abia aștept conferința lor din octombrie, Puterea Relațiilor cu Otilia & Gaspar) m-au ajutat să văd limpede că aveam eu ceva de schimbat la mine, de vindecat. Și am început schimbarea.

Acum, îmi asum izbucnirile copilului meu, comportamentele neadecvate. Și mi le asum senină, pentru că acum văd în spatele lor o suferință, o experiență. Am înțeles că el nu vrea să mă rănească pe mine.

Acum, îmi unesc energia cu a lui să descoperim împreună ce a determinat comportamentul, sau doar îl ascult, îl iau în brațe, sau îl gâdil, îi scot bâzdâca, sau îi pun limite blânde, apoi, îi ascult plânsul și îl consolez și ... trece. Exact cum am povestit mai sus.

Sursa foto: http://www.handinhandparenting.org/