1989, eu am luat nota 2. Învățasem la școală parantezele, de fapt, colegii mei le învățaseră, nu și eu. Colegul meu de bancă din ziua respectivă îmi furase atenția. La sfârșitul orei, tovarăsa învățătoare ne-a dat extemporal cu 10 adunări și scăderi între paranteze. Eu am luat 2, pentru că scrisesem două răspunsuri corecte, și alea ale colegului din față. Am venit acasă plângând de ciudă. Învățătoarea mă scosese în fața clasei, a "Rușine ei!" Ce ai zis tu, mama? "Lasă, mama, e doar o notă. Nu te reprezintă pe tine. E un rezultat al unui extemporal. A fost neatenție, atâta tot. Important este ce ai învățat tu din asta." Și chiar am învățat. Mulțumesc, mama!
1990, cutremur de peste 5 grade pe scara Richter. Erai gravidă cu Ioana. Eu și Geani plângeam și alergam bezmetice prin casă. Ne-ai luat pe amândouă și ne-am așezat sub grindă și ai început, calmă și zâmbitoare, să ne povestești. Ne-ai alungat frica. Mai știi, mama, cum ai plâns după, când toată lumea se liniștise? Cu suspine? Și noi îți povesteam ție?! Am învățat atunci că plânsul eliberează, nu înseamnă slăbiciune. Mulțumesc, mama!
1991. Lambada. Îmi plăcea să dansez și iubeam Kaoma. Aveam un dublu radio casetofon și rula zilnic, iar, și iar, și iar caseta cu Lambada. La un eveniment, formația a cântat special pentru mine melodia mea preferată. Aveam mari emoții înainte să urc pe scenă, dar ți-am întâlnit privirea. Știi ce am auzit că spuneau ochii tăi, mama? "Urcă, Aura, dansezi minunat! Arată-le și lor!" Am urcat și am dansat ca niciodată. M-am simțit unică și îți mulțumesc, mama!
1992. Se înnopta și noi patru (eu, tu, Geani și Ioana, care avea 2 ani) mai aveam puțin și ajungeam acasă. Pe o stradă întunecoasă, din față veneau doi bărbați care se antrenaseră bine la birt și vociferau zgomotos. Noi ne-am panicat, tu nu, niciun pic, ba ai transformat teama în hohote de răs: "Aaa, stați liniștite, dragilor, doar sunteți cu mama. Am poșeta asta grea. Păi, să îndrăznească ceva numai. Ce credeți, le sparg capul, nu alta, cu ea! Și scot acum și andreaua și îi înțep până le ciuruiesc fundu', să nu le mai ardă altădată!" Am învățat atunci că teama face parte din noi și că o putem transforma într-o armă. Mulțumesc, mama!
1994. Erau vecini, prieteni de-ai noștri, care, dacă aveau o poftă, strigau ca să-i auzi tu: "Ce-am mânca și noi niște gogoși! De ne-ar auzi și pe noi cineva!" Și, în doar două ore, veneai cu un castron mare cu gogoși pentru toți. Si eram vreo cincisprezece afară. Eram fericită și atât. Mulțumesc, mama!
1995, Costinești, eu, tu, Geani (care avea 14 ani) și Ioana (în vacanța aceea a împlinit 5 ani). Te-a abordat un băiat cu rugămintea să îi spui numele surorii tale. Nu i-ai menționat că este fiica ta cea mare, ai fost mesager preț de jumătate de oră, ba ai și agreat o întâlnire în discoteca Tineretului. Ne-am simțit aprobate, am simțit încrederea ta în noi și am simțit cât erai de mândră cu noi, fără ca noi să facem ceva anume. Multumesc, mama!
1995-1996. Vârsta de care se tem toți părinții. Tu nu, sau nu ne-ai lăsat să vedem asta. Fetele de aceeași vârstă aveau oră limită, nu aveau voie, erau spionate de după colț, noi, nimic din toate astea, niciodată. Mama, tu ne știai în siguranță cu noi însene, aveai mare încredere în judecata noastră, în cum ne crescusei și iubisei până atunci și nu aveai nevoie de promisiuni, jurăminte, nu ne dădeai ultimatum. Voiai să știi cu cine mergem, unde mergem și te asigurai ca, la orice oră ne întoarcem, să o facem în gașcă. Tu te bucurai de respectul tuturor băieților de vârsta noastră. Am simțit încrederea ta, mama, și îți mulțumesc.
Citește și: Prima la premiul II...
1996, Eforie. Valuri cum nu mai văzusem niciodată, mari și dese. Pe câteva le săream noi, eu și Geani, cele mai multe ne rostogoleau până aproape de mal. Ne distram prea tare ca să ținem seama de teama ta de apă. Mai știi, mama, când ai lăsat frica pe mal și ai intrat după noi în apă? Știi, erai furioasă! Cum să uiți așa ceva! A venit valul cel mai mare de până atunci. Noi l-am sărit, aveam antrenament, dar tu ... pe tine te-a jucat cum a vrut el, nemernicul! Cum te-ai ridicat tu după prăpăd cu domnul acela grăsuț peste tine, cu părul pe ochi și cu o față disperată! Și, cel mai grav, valul îți furase sutienul! Doamne, cât am mai râs în ziua aia... Ai știut să te bucuri alături de noi, ai știut să-ți transformi frica, furia, panica în veselie doar pentru că noi râdeam. Mulțumesc, mama!
2000. Pentru că eram tristă și simțeam nevoia să-ți vorbesc, am dat împreună mai multe ocoluri blocului. La un moment dat, au trecut de noi doi băieți de etnie romă și unul dintre ei m-a "curtat" folosind niște cuvinte nu tocmai ortodoxe și chiar m-a atins. Mama, mai știi cum ai reacționat? Ți-ai înfipt picioarele bine în pământ, apoi, te-ai dus înspre el, apostrofându-l, ba l-ai și împins zdravăn. Eram șocată, inima a început să-mi bată tare și eram pregătită să fug. Nu și tu! Chiar ridicasei și mâna să-l lovești..., dar s-a retras el. Am învățat atunci că nimeni nu se pune cu o mamă. Mulțumesc, mama!
2003. Ieșisem dintr-o relație nepotrivită. Ce mi-ai spus tu, mama? "Aura, ești studentă! Ai învățat destul. Te rog, mai și distrează-te! Ai nevoie să fii fericită din nou! Vreau să te bucuri de viață, vreau să cunoști lumea, vreau să te simt fericită. Mergi în club, dansează. Du-te, nu te vei mai întâlni cu vârsta asta!"
Pentru aceste doar câteva din momentele noastre de suflet și pentru multe, multe altele, mulțumesc, mama!
Te provoc să-i mulțumești și tu mamei tale într-un comentariu la acest articol. Eu voi răsplăti unul, pe cel mai cel, pe 7 martie, cu un cadou dulce de la Solar Sweets, pe care să-l oferi mamei tale de Ziua Mamei. Și mai și, să va bucurați împreună de el povestind vrute și nevrute...
