I-am spus, într-o zi, mamei mele: "Mama, eu te iubesc mult, enorm, și îți mulțumesc pentru toată dragostea ta, dar a fost prea multă!" Știu că a durut-o tare. Aș fi vrut să continuu atunci, să-i explic ce vreau să spun, dar am simțit că nu era pregătită...
La scurt timp, m-a sunat și mi-a mărturisit că a plâns mult și că s-a dat peste cap să-și amintească tinerețea ei, vrând să înțeleagă ce am vrut să spun. Și i-a făcut bine întoarcerea, deși a consumat-o.
A urmat o discuție telefonică lungă, mai mult un monolog decât un dialog. Dar eu aveam nevoie de asta și cred că și mama.
"Mama, tu ai proiectat în noi nevoia ta de copil de a fi iubită. Și ne-ai oferit foarte mult nouă. Voiai să compensezi cu ceea ce n-ai primit tu. Era o nevoie a ta. Știi că mi-ai povestit că, în copilărie, chiar adolescență, te sufocai, simțeai că te sufoci chiar și noaptea și erai nevoită să te ridici în șezut și să respiri profund?! Și nu ți-a găsit nimeni niciodată o cauză medicală?! Mama, asta era la tine somatizare. Se întâmplă foarte adesea copiilor. Multe dintre simptomele de boală ale copiilor nu sunt decât efecte ale unui dezechilibru emoțional.
Tu voiai să vorbești și nu erai ascultată. Tu aveai nevoie să deții tu controlul asupra vieții tale, să ți se recunoască valoarea, să fii iubită așa cum ești tu! Să fii apreciată pentru tot ceea ce ești tu, nu pentru ceea ce faci. Să fii iubită necondiționat. Să fii respectată! Să ți se permită să fii tu însăți, niciodată mai bună sau mai rea decât ceilalți, doar tu!
Nouă ne-ai satisfăcut pe deplin aceste nevoi, noi avem încredere în noi. Uite, eu știu că pot, eu nu renunț niciodată, eu niciodată nu m-am valorificat în raport cu lumea, eu am știut cine sunt. N-am să uit niciodată ce ne spuneai: 'Voi să credeți în voi și să vă luptați pentru credința voastră. Să vă certați chiar și cu mine, parte în parte, dar să aveți argumente!' Și tu, când greșeai, ne cereai iertare. Asta ai fi vrut și tu de la mama ta.
Minunat, chiar ai fost și ești o mamă minunată.
Știi unde a fost, în schimb, problema? În prea mult, prea plin. Noi am trăit viața ta și tu ai trăit viața noastră. Noi fuzionăm. Și nu e ok. Apoi, tu te-ai sacrificat pentru noi. Ai uitat de tine și de ce-ți dorești tu. Te-ai dedicat calității de mamă.
Știi când mi-am dat seama de asta?! Când am devenit și eu mamă și am pus în funcțiune același mecanism. Eu, ca femeie, am trecut pe ultimul plan, până ce am uitat de mine, până ce am ajuns să fiu mami a lui Rareș și atât.
În plus, deși eram deja mamă, aveam nevoie de mama. Nu să mă ajuți, dar să fii acolo. Aveam 28 de ani și aveam nevoie să te simt lângă mine ca să mă simt un întreg. Și nici asta nu e ok. Eu trebuie să-mi găsesc echilibrul emoțional independent de tine.
Și trebuie să învăț să spun nu, să nu-mi mai ofer ajutorul, iar, când mi se cere ceva, să-mi permit mie însămi să analizez întâi dacă pot să ofer sau nu, fără să mă gândesc ce simte cel care-mi cere. Să-mi pese mai mult de mine...
Citește și: Cum poți jigni crezând că faci un bine
Mama, eu te iubesc mult, enorm, și îți mulțumesc pentru toată dragostea ta, dar a fost prea multă! Prea multă pentru noi și prea puțină pentru tine.
Eu am să echilibrez balanța! Am să-l iubesc pe Rareș până la cer și înapoi, dar am nevoie să încep să mă iubesc la fel de mult pe mine însămi! Știi, de fapt, Rareș are nevoie ca eu să ma iubesc la fel de mult pe mine însămi..."
Mama a plâns tot timpul. Întâi, cu suferință, apoi, cu recunoștință. Mama a înțeles tot ce am avut să-i spun și, la final, mi-a mulțumit.
Sursa foto aici.
