Din nou, ne confruntăm cu un Rareș furios, dar acum la alt nivel. Mă lovește și îmi spune cu furie: Mami, tu ești o proastă! Ești o mamă rea, cea mai rea! Ești o urâtă și o proastă!
Am tot încercat să ponderez transpunerea în fapte a furiei și să o îndrept spre comunicare. Nu este ușor, este greu al naibii să găsesc mereu forma potrivită de conectare cu copilul meu, mai ales că nu funcționează aceeași metodă mai mult de două ori. Mereu altă abordare, mereu o poveste.
De data asta, am găsit una care l-a impresionat. Nu știu cât este de corect ce am făcut, tot ce știu este că mi-am ales cu grijă cuvintele, cu grija mamei al cărei ultim gând este să-și sperie copilul.
Săptămâna trecută, în hypermarket, Rareș s-a întrecut pe el. După ce a aruncat măslinele pe jos, ostentativ, în fața doamnei care l-a și servit, la scurt timp după, ne-a și lovit. Pe soțul meu, pumnul lui Rareș, de la înălțimea lui, l-a obligat să se aplece de durere. Apoi, ne-a spus că suntem niște proști.
Un agent de pază pe care l-am avut atunci în vizor m-a inspirat și aș fi vrut să îl abordez, însă a primit un apel prin stație și s-a deplasat imediat în sensul opus nouă. Dar tot am folosit situația.
Citește și: Copilul meu refuză. Eu îl fac să-și dorească el, îl provoc, îl responsabilizez.
I-am atras atenția lui Rareș că domnul polițist este posibil să fi văzut fapta lui și să se fi dus să raporteze mai departe. Atât. Apoi, m-am aplecat și l-am rugat să ne ajute să punem produsele pe banda de la casa de marcat. Ajunși în parcare, m-am urcat lângă el pe bancheta din spate a mașinii, l-am luat în brațe și am început să vorbesc cu el firesc și relaxat, cu un ton foarte blând:
- Iubitule, dacă un om l-ar lovi pe un altul în fața unui polițist, ce crezi că ar face acesta?
- Îl ia la Poliție. Sau îi dă amendă. Sau îi pune cătușele. Mami, tu știi că polițistii poartă și pistol?!" (Unchiul meu este polițist și îi acaparează mereu atenția cu îndatoririle oamenilor legii.)
- Știu. Dar de ce crezi tu că ar interveni?
- Pentru că așa trebuie. Polițiștii ne apără.
- Păi atunci ar fi trebuit să-l apere și pe tati, nu?!
- Da! Ăăăă, ba nu! Cum adică să-l apere?!
- Adică să îl ia la Poliție pe cel care l-a lovit, cum ai zis tu.
- Dar eu nu vreau să mă ia la Poliție.
- Nici eu nu vreau, nici tati nu vrea. Iubitule, noi te iubim foarte mult. (Și tati a confirmat de la volan că îl iubește foarte mult, chiar dacă l-a lovit și l-a durut. Totodată, îmi transmitea semnale în oglinda retrovizoare cum că ideea mea este genială.)
Iar Poliția, așa cum ai zis și tu, ne apără. Dar, stai liniștit, pentru copii legile sunt mai blânde. Polițiștii intervin doar dacă cei mici fac abateri grave, adică obrăznicii-de-obrăznicii. Și lovirea se consideră abatere gravă. Apoi, copiii primesc câteva avertismente scrise până să fie duși la secție.
- Mami, ce înseamnă 'avretisente'?
- Avertismenele sunt niște hârtii prin care te anunță că ai greșit. Nu m-ar mira să primești și tu unul în cutia poștală mâine.
Și, să știi, polițiștii nu sunt oameni răi, nu trebuie să ne fie frică de ei, ei iși fac doar meseria. De noi depinde totul. Este bine să ne comportăm astfel încât să nu-i rănim pe cei din jurul nostru."
Discuția a continuat mult după. În seara aceea, am vorbit mult toți trei. Și tot vorbind și povestind, am aflat ce vrea copilul nostru să ne spună atunci când ne lovește sau când folosește cuvintele "prost, uât, rău". Nimic altceva decât: "Nu-mi place să ma grăbești! Nu-mi place să iau sirop. Nu-mi place să mă doară burtica. Nu-mi place că nu mai mănânc ou. Nu-mi place că speli vase. Nu-mi place că sunteți triști si nu vă iubiți. Nu-mi place că tati stă mult în fața laptopului. Nu-mi place că nu ne jucăm mai mult toți trei! "...
A doua zi, după grădi, verificând cutia poștală, am gasit hârtia din imagine. Eu și soțul meu ne-am amuzat copios compunând-o, iar Rareș a fost cu adevărat impresionat când i-am citit-o.
