Am pus în practică parentingul necondiționat și a funcționat perfect. Copiii chiar au nevoie să se simtă iubiți în orice condiții, chiar și când nu ne place comportamentul lor sau mai ales atunci.
Am mers cu Rareș la un loc de joacă, spațiu în care părinții se pot relaxa la o cafea, iar copiii se joacă în voie.
La un moment dat, două fetițe prietene, ambele cam de 6 ani, s-au plâns doamnei îngrijitoare că un băiețel le necăjește. Ceva mi-a spus că este vorba despre Rareș, iar apropierea doamnei de el mi-a și confirmat bănuiala.
Nu m-am ridicat decât după ce doamna mi-a căutat privirea. Rareș era ca un arici. M-am apropiat, l-am chemat să vorbim, dar, odată cu el, au venit și cele două fetițe. Fiind mai mari, au fost sigure că eu le voi acorda lor credit. Erau acuzatoare și își doreau să câștige cauza:
"- Băiețelul nu ne lasă să ne jucăm și ne împinge!
- Rareș! ...." Am început eu să vorbesc, fără să vreau să-l acuz. El mi-a întors, însă, spatele cu "Lasă-mă în pace! Ești o proastă! Ești și o urâtă!", spuse cu furie. Și a ales drumul îngust, printre cele două fetițe, tocmai pentru că era nevoit să le împingă pentru a-și face loc - prilej pentru fetițe să aducă și dovezi :
"- Aaaau! Vezi? Așa face."
Cred că Rareș a interpretat că și eu îl acuz, dar eu doar voiam să-l întreb pe el ce s-a întâmplat...
(Dintotdeauna, am încercat să-i explic copilului meu că nu este în regulă să lovim, să insultăm, să-i afectăm pe cei din jur sau pe noi înșine când suntem furioși. Noi știm să vorbim și putem rezolva orice problemă comunicând. Și chiar reușim să rezolvăm orice problemă, mai greu, mai ușor, dar o rezolvăm. De curând, ne confruntăm cu o aversiune a cuvintelor "rău, urât, prost", dar și cu manifestări agresive. Am să vă povestesc într-o altă postare ce idee am pus în practică pentru a-l determina să îmi vorbească în loc să se manifeste.)
Citește și: Copilul meu m-a învățat cum să procedez când el are un comportament urât
M-am descălțat și am intrat să vorbesc cu el, doar noi doi. M-am așezat în fața lui și i-am vorbit:
"- Iubitule, eu nu sunt supărată pe tine. Eu te iubesc!" Și l-am luat în brațe. Am stat așa preț de un minut și am continuat:
"- Spune-mi ce s-a întâmplat, te rog. De ce crezi că erau așa de supărate fetițele?
- Pentru că le-am împins! Dar ele m-au supărat pe mine. Se jucau la bucătărie și m-au gonit. Eu voiam doar să mă joc cu ele. Au zis 'Pleacă tu, că ești prea mic și nu ne jucăm cu tine!'
- Dar tu nu ești mic, dragul meu. Pentru vârsta ta, esti chiar mare! Ele nu te cunosc, nici nu știu că tu deja faci prăjituri cu mami...
- Și pizza, și biscuiți de casă, și tăiței, și suc magic și ...
- Păi?! Dragul meu, este clar. Ele nu te cunosc. A fost o neînțelegere. Nu este în regulă să împingi pe cineva, cu atât mai mult să vorbești urât.
- Nu am vrut să le împing, dar, mami, eu am suferit!
- Știu. Hai, te rog, să vorbim cu ele și să rezolvăm problema."
Ne-am apropiat de bucătărioara în care erau cele două gospodine, iar Rareș a început:
"- Îmi pare rău că v-am împins.
- Biiiine, te iertăm.
- Uite, voi ați zis de mine că sunt mic, dar voi nu mă cunoașteți. Pe mine mă cheama Rareș-Ovidiu-Alexandru-Rareș..." (regret că nu l-am numit Alexandru, ca pe tatăl lui. Se prezintă de multe ori și cu Alexandru sau numai cu Alexandru și eu nu-l contrazic niciodată...)
Am intervenit eu, pentru că fetele erau deja bulversate:
"- Iubitule, cum să-ți spună fetele?!
- Alexandru! Uitați, eu fac cu mami biscuiți de casă. Pot să fac și singur, dar mă ajută mami...."
Și m-am îndepărtat ușor, ușor. Toată seara s-au jucat. S-au mai și certat. De, diferența de vârstă. Dar nu le-a mai împins.
