Dacă aș fi citit cartea "Parenting Necondiționat de la recompense și pedepse la iubire și înțelegere", scrisa de Alfie Kohn, înainte de a pleca la munte, aș fi știut ca Rareș nu avea nevoie de încurajări și laude pentru cât de bun este ca cercetaș, ci să se bucure de aventură!
Este un articol despre o mamă care a înțeles cu adevărat ce înseamnă iubirea necondiționată pentru copilul ei. Iar laudele pot fi la fel de nocive ca recompensele materiale.
De fiecare dată când copilul meu are o problemă de sănătate, eu mă transform în doamna doctor și unicul meu scop este ca el să ia tratamentul. Credeam că am depășit cu totul trauma legată de episodul cu convulsii febrile al lui Rareș-bebelușul, când, de fapt, am reușit doar să o identific.
Nu am acceptat încă vina pe care nu o port și nu am reușit să o trec în categoria experiențe. Nu știam. Am aflat când mi-am ținut din nou în brațe copilul frisonând și cu inima galopând...
Citește și: Primul episod de febră al copilului meu - convulsii febrile
Când Rareș face febră, eu pierd conectarea cu el. Teama îmi inundă sufletul! Iar el devine irascibil, nervos, furios din nimic, în câteva cuvinte, transpune în fapte cumulul de emoții pe care îl simte.
Dacă eu nu-mi pot controla teama, cum poate Rareș să controleze și ce simte el, și ce simte din partea mea?! Și m-am hotărât să mă vindec! Dar asta este o altă poveste, pe care, poate, am sa v-o împărtășesc...
Episodul acesta s-a întâmplat dupa ce ne-am întors din concediul de week-end la munte și nu justifică nici pe departe comportamentul copilului meu, ci doar explică amploarea pe care a luat-o experiența trăită la Parc Aventura Brașov.
Rareș nu era în cea mai bună formă, avusese și o stare sub febrilă, începuse să tușească... Pe scurt și cu cea mai mare sinceritate: pierdeam conectarea.
Am hotărât, totuși, știind cât de mult și-a dorit în concediul trecut, să îl bucurăm cu experiența pe care el o asocia cu activitatea de cercetaș. Și am mers la Parc Aventura Brașov.
Am plătit taxa de intrare, Rareș a fost echipat și instruit corespunzător și noi ne-am luat în serios rolul de susținători ai cercetașului de 4 ani și 5 luni. Copilul nostru avea să parcurgă cele trei trasee din categoria 4-7 ani.
El fiind foarte aproape de varsta minimă acceptată, am primit din partea echipei îndemnul de a-l încuraja. Dar, nefiind nevoie de încurajări, el descurcându-se excelent, am început să-l copleșim pe Rares cu laude. Și eu, și tatăl lui, și mimi, și maia. Crezând că așa îl ajutăm...
Copilul nostru nu mai simțea plăcerea de cercetaș, ci dorința de a nu dezamăgi și de a menține curajul și ritmul alert pe care noi i-l impusesem prin laude. Interesul lui pentru ceea ce făcea scăzuse și ceea ce simțea nu mai era doar emoție pozitivă, ci stresul că ar putea să nu mai primească laude.
Citește și: Mami, și dacă mă întreabă ce sunt alea condițiile?!
Primul dintre cele trei trasee l-a încheiat în uralele noastre. Și a început a doua provocare. În fața lui, doi copii mai mari, frate și sora sau doar prieteni apropiați. Fetița era prima, iar băiatul fusese rugat de părinți să nu o grăbească și să o ajute.
Ritmul era foarte lent, iar Rareș nu mai primea laude din partea noastră. Fetița s-a oprit plângând că îi este frică și toată activitatea s-a întrerupt în spatele ei pentru câteva minute bune. A fost convinsă sa continue. Băiatul care era imediat în spatele ei nu a avut nicio obiecție în a-i susține și înțelege teama, însă copilul nostru da. Rareș avea de demonstrat ceva și trecuse mai bine de jumătate de traseu fără să primească nicio laudă.
Și-a pierdut răbdarea și a început să-l împingă pe cel care era în fața lui și în spatele fetiței față de care primise și își asumase rolul de protector. Ce a urmat a fost mai mult decât mi-am putut imagina vreodată că aș putea trăi în postura de mamă.
Rareș l-a depășit pe cel pe care îl considera deja un obstacol pe o bucată de traseu îngustă, cât să poată fi traversată de o singura persoană. Nu ar fi fost nicio problemă, însă "broscuțele" cu care sunt asigurați copiii nu pot merge pe funia de siguranță decât în ordinea în care au fost prinse la începutul traseului.
Soțul meu susține că a auzit când băiețelul i-a spus lui Rareș că este prost, că nu înțelege că trebuie să aștepte. Nici nu are importanță. Rareș se blocase. Nu voia să meargă înapoi și pace! Era la doi metri si ceva înălțime, fără ca eu să pot avea acces la el, să-l liniștesc. Și refuza orice dialog.
Soluția a venit din partea instructorilor: o scară și încercarea inițială (cu tact și blândețe) de a-l determina pe Rareș să continue traseul în spatele băiețelului. Fără niciun rezultat. Ba mai mult, copilul nostru a început o criză de furie la înălțime. Rareș și-a aruncat mănușile, ba chiar s-a aruncat pe sine în gol (demonstrativ, având siguranța pe care o primise când îmbrăcase echipamentul că nu poate cădea), plângea cu spasme și țipete.
După câteva minute de negociere, a început operațiunea de evacuare. Foarte dificilă.
În momentele acelea, mă încercau tot felul de sentimente. Simțeam milă pentru el, pentru că venise și un al doilea adult la intervenție, să se "lupte" cu opozantul. Simțeam rușine, aproape că privirile și acuzele celorlalți părinți veneau valuri peste mine și chiar au fost în punctul de a mă dărâma. Simțeam neputința de a fi lângă copilul meu. Și simteam vina că nu am știut că era prea mic pentru o astfel de experiență la înălțime. Chiar vina de "a nu-l fi educat"!
Dar nu vina de a fi pus presiune pe el cu recompensarea verbală, cu laudele. Nu atunci.
Vă recomand să urmăriți cu mare atenție interviul de mai jos și să citiți cartea "Parenting necondiționat de la recompense și pedepse la iubire și înțelegere". Eu am comandat-o de aici. Veți găsi răspunsurile la multe din întrebările voastre și vă veți convinge că dragostea pentru copiii noștri este ideal (pentru ei) sa fie simțită necondiționat și pentru cum sunt ei, nu pentru ceea ce fac.
