Ascultându-l pe Gaspar Gyorgy (și credeți-mă că l-aș asculta zile întregi), am început să mă analizez.
Introspecția m-a obligat să mă întorc în copilărie. O copilărie trăită din plin cu mama. Am construit cu și datorită mamei o relație atât de specială ... Mama nu m-a pedepsit niciodată. Nu-mi amintesc nici măcar un moment în care să nu o simt pe mama alături de mine. Și au fost situații în care ar fi putut să țipe, să-mi reproșeze, să mă pedepsească. Mama m-a învățat, întâi, aplecându-se la nivelul meu, apoi, ținându-mă de mână, mergând umăr la umăr și, în final, sporovăind ore în șir în bucătărie.
O copilărie marcată de dorința de a simți măcar pe jumătate din partea tatălui meu ce am primit de la mama. În copilărie și adolescență, am suferit, am dezvoltat complexe, frustrări, tot întrebându-mă: "Oare tata de ce nu mă iubește?!"
Introspecția mea nu a avut ca scop vindecarea, pentru că eu mă simt vindecată. Dovadă, nu-i păstrez tatălui meu nici cea mai mică urmă de ranchiună. Îmi iubesc tatăl și îl respect și mă bucur că îmi este tată. Mai mult, am pentru tatăl meu cea mai profundă compasiune. De copil, i-a fost interzisă emoția, i-a fost refuzat orice strop de manifestare a trăirilor interioare. I-a fost inoculată ideea că un bărbat nu are voie să arate că este slab, un bărbat este cap de familie, puternic, dur, iar plânsul sau gesturile tandre sunt doar niște feminisme.
Și m-am întors în trecut doar ca să descopăr momentul și motivul pentru care nu mai simt nici măcar tristețe când îmi amintesc relația cu tata. Pentru că a fost un moment în care nu am mai simțit nevoia să vorbesc despre copilărie sau, când am făcut-o, n-am mai plâns... Ce s-a întâmplat?! Cum am reușit?!
Și ... am găsit! Eram deja măritată. Un eveniment tragic în familia tatălui meu și în familia noastră, care a marcat mai multe destine! Atunci l-am văzut pe tatăl meu pentru prima dată plângând. Dar nu plângea firesc, o făcea ca o cascadă, era ca un vulcan care erupea, ca o viitură. Atunci, pentru prima dată, mi s-a rupt sufletul și am simțit că o să mă prăbușesc. Tatăl meu nu știa să plângă!
Printre lacrimi, l-am văzut și pe tatăl lui. Aceeași imagine! Era ca și cum strigau după ajutor, deși ar fi vrut să tacă, să nu declanșseze avalanșa, dar rațiunea nu-i mai asculta...
Tot drumul înapoi spre casă, în mașină cu soțul meu, nu am scos un cuvânt. Dar în mintea mea nevăleau de-a valma zeci de amintiri, sute de de gânduri, mii de imagini. Toate îmbrăcau frământările mele de copil. Deci, "Tata mă iubea și mă iubește, dar nu a știut că nu este greșit să vrea să o arate!".
Citește și: Multă vreme, nu l-am înțeles pe tata!
Este atât de eliberator exercițiul ăsta... Cum altfel poți să fii un părinte bun, cum altfel poți să identifici nevoile copilului tău, dacă tu însuți porți o povară?!
Psihoterapeutul Gaspar Gyorgy punctează 8 pași pentru a fi un părinte mai bun. Ascultați-l și voi și încercați să puneți în practică!
Sursă foto aici.
